Soţia călătorului în timp - un SF super-soft

...Şi ar mai fi încă multe de atacat, pentru cine are exerciţiul receptării şi al disecării poveştilor despre călătorii în timp, cu logica lor aparte (numai subiectul paradoxurilor temporale a aşternut fluvii de cerneală). Problema e că scenariul lui Bruce Joel Rubin (după un roman de Audrey Niffenneger) nu se preocupă în mod special de aceste evoluţii logice, şi are bunul-simţ de a lăsa zona lor în penumbră (la modul: "poate sepune şi problema lor, pe undeva, dar nu e relevantă pentru povestea noastră"), insistând asupra laturii umane a dramei: sentimentele personajelor, crizele de cuplu, traumele de a ajunge inevitabil să cunoască diverse fapte cruciale din viitor, etc. E bine găsit şi elaborat sub-plotul transmiterii genetice a instabilităţii temporale, cu pierderile de sarcină anterioare naşterii Albei, precum şi cu felul în care ea însăşi va reuşi să şi-o controleze şi s-o folosească. Până la urmă, totul rămâne doar o poveste foarte personală, concentrată asupra microcosmului familial, (fapt subliniat şi prin formula aleasă pentru titlu: "Soţia călătorului în timp"). Mai concret spus, pe Niffeneger a interesat-o nu atât raţiunea şi rigoarea cât de cât "hard" ale salturilor în timp, cât implicaţiile de tip psiho-afectiv ale acestora în viaţa personajelor - ceea ce plasează filmul la extremitatea cea mai "soft" a genului SF.
Drept pentru care, putem încheia aici această scurtă incursiune în teoria şi practica specifice science-fiction, pentru a trece la trăsăturile de tip mainstream. Rubin a construit un scenariu în genere coerent şi corect articulat, deşi rămâne cam confuz pe alocuri, la nivelul epic şi cel al informaţiilor strict necesare pentru o urmărire inteligibilă; se combină eficient, totuşi, cu regia germanului Robert Schwentke (ajuns la al cincilea lung-metraj, fără antecedente notabile), care reuşeşte performanţa unei naraţiuni sobre şi cursive, destul de captivante, marcată de accente emoţionante autentice - mai ales pe parcurs (m-a tuşat în special întâlnirea Henry-Annette din metrou), căci înainte de final se remarcă o anumită glisare spre supralicitarea melodramatică, îndeosebi vis-a-vis de perspectiva morţii şi impactul ei asupra personajelor. Dezamăgitoare, din nefericire, soluţia scoasă din buzunar pentru a-l ucide pe Henry - un simplu accident de vânătoare, ca rezultat al altui salt haotic în timp, tocmai pe locul din pădure unde se materializa el de obicei la întâlnirile cu Clare în copilărie; deşi amorsat cu ocazia primei apariţii a lui Mark Abshire (o "puşcă cehoviană" la propriu, dar aplicată schematic), nu semnifică nimic special. Totodată, însă, epilogul cu revenirea lui Henry după moarte, printr-unul din ultimele lui salturi în viitor, se constituie într-o inspirată prelucrare după străvechiul leit-motiv al apariţiei "duhurilor".
Eric Bana se achită în genere onorabil de un rol accesibil (şi lipsit, din păcate, de amplitudinea pe care i-ar fi putut-o oferi resursele dramatice ale poveştii), iar Rachel McAdams, cu frumuseţea ei remarcabilă, îi dă replica în cheie potrivită. Inspirată folosirea surorilor Tatum şi Hailey McCann, două fetiţe interesante fizionomic şi cu date actoriceşti promiţătoare, în rolurile Albei la vârstele de patru-cinci şi nouă-zece ani (deşi, din nefericire, şi de data asta se expediază rapid şi comod o situaţie atât de generoasă ca aceea a întâlnirii unui personaj cu sine însuşi - mai ales că e vorba de o dezvăluire crucială: viitoarea moarte a tatălui).
Ca să conchidem, în pofida gratuităţilor, a simplismelor şi a diverselor sale recursuri facile, filmul se ţine totuşi acceptabil în mai toate balamalele, şi are meritul de a propune un eşantion de SF uman credibil sub acest aspect - chiar dacă nu şi convingător până la capăt. Se urmăreşte cu interes viu şi, pe cât de mult dezamăgeşte la nivel logic, tot pe atâta reuşeşte să emoţioneze.