Sinisa Dragin este un cunoscut regizor roman de origine sarba. Este autorul a sase filme, dintre care trei lungmetraje de fictiune: Lunga calatorie cu trenul (1998), In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura (2001) si Faraonul (2004), care au obtinut 12 premii internationale.
- Filmul tau Daca bobul nu moare va fi prima coproductie romaneasca cu o tara balcanica dupa 17 ani (de la Tinerete franta, Romania- Iugoslavia, regia Marija Mariæ). Cum ai procedat ca sa obtii finantare pentru o coproductie romano- sarba?
A fost foarte greu. Doi ani si ceva am lucrat ca sa adun fonduri. Inceputul l-a reprezentat sprijinul pentru dezvoltarea proiectului obtinut de la Hubert Bals Fund din Olanda. Primii bani pe care i-am obtinut au fost de la Ministreul Culturii din Serbia, unde am participat la concursul de scenarii. Apoi am participat si in Romania la concursul de scenarii, organizat de Centrul National al Cinematografiei. Nu am castigat initial, dar in urma contestatiei am obtinut finantare si de aici. M-am hotarit sa incerc aceasta formula de coproductie pentru ca mi s-a parut cea mai fireasca modalitatea de a finanta un proiect la baza caruia statea un scenariu cu personaje romani si sarbi. Am obtinut apoi bani si din Austria, de la Vienna Film Fund, asa ca Daca bobul nu moare este pana la urma o coproductie romano-sarbo-austriaca. Finalmente am castigat si concursul de fonduri europene pentru cinema de la Eurimage.
- Despre ce este vorba in Daca bobul nu moare? Ce astepti de la acest film?
Este povestea a doi tati. Celui sarb i-a murit fiul in Romania si vine aici ca sa-i recupereze trupul. Tatal roman incearca sa-si gaseasca fiica care a fost vanduta ca prostituata in Kosovo. Cei doi se intalnesc pe Dunare caci trec clandestin fluviul cu barca. Narator este barcagiul, care mai povesteste si despre o biserica-fantoma. Sunt de fapt trei povesti impletite. Calatoria a doi oameni obisnuiti, dincolo de peripetii sau atingerea scopurilor, are pana la urma semnificatii mitice avand in vedere mai ales finalul in care prezentul intra miraculos in contact cu trecutul. Toate imaginile in flashback le-am filmat cu 32 de cadre pe secunda in loc de 25 ca in restul filmului. Pasajele acelea vor fi prelucrate cu efectul de culoare saturata. In film joaca actori romani, sarbi si un austriac. Dupa ce juriile de selectie a scenariilor au apreciat proiectul, sper ca si publicul sa gaseasca in film acel "ceva” care urmarim noi toti. Sper sa-l gaseasca, asta deja suna ca o rugaciune. Este interesant ca la baza filmului este o realitate din trecut, uitata in zilele noastre, interdictia pentru ortodocsi in Imperiul Austro- ungar de a construi biserici, reflectata de legenda despre biserica plutitoare pe apa.
- Crezi ca filmul Patrula de granita/ Karaula al lui Rajko Grliæ, o coproductie la care au participat toate fostele republici iugoslave, marcheaza normalizarea relatiilor culturale sau acest lucru va mai dura?
Desi este croat, cele mai bune filme ale sale Rajko Grliæ le-a realizat in timpul fostei Iugoslavii. In Serbia el este considerat “de-al nostru”, este pretuit fara rezerve. Este imbucurator ca a aparut un asemenea film, insa va mai dura pana va avea loc o adevarata normalizare a relatiilor intre fostele republici iugoslave.
- Am inteles ca lucrezi la un al doilea scenariu pentru regizorul sloven Igor Sterk, dupa ce ati realizat impreuna in 2005 Potrivire/ Uglasevanje, film premiat la Mannheim- Heidelberg, Portoroz si Neapole. Se spune ca in Romania exista un deficit de scenaristi iar tu pari sa contrazici acest lucru. Ce parere ai?
In Romania exista intr-adevar un deficit de scenaristi dar aceasta situatie o intalnim si in alte parti. In Slovenia, de pilda. Igor, cu care sunt prieten de multi ani, vine pana in Romania ca sa lucram impeuna. Sigur ca i-ar fi fost mai simplu la el acasa, dar in toti anii astia n-a reusit sa gaseasca un scenarist cu care sa lucreze. As adauga ca in Romania ducem lipsa si de producatori adevarati, lipsa care nu este atat de acuta in alte tari.
- Cum ai luat decizia de a studia cinema la Bucuresti si de a te stabili in Romania?
Totul a inceput ca o mare aventura. Dorinta de a face filme. Am beneficiat de un program de schimburi de studenti si asa am ajuns in Bucuresti la UNATC. Ideea era sa termin facultatea si sa ma intorc in Serbia. Doar ca atunci cand era s-o si pun in practica in 1991, nu s-a mai putut. Daca ma intorceam acasa aveam sanse foarte mari sa merg la razboi. Eu personal am considerat si consider si acum ca nu prin razboi trebuiau rezolvate problemele din Iugoslavia. Nimeni nu stia ca vor urma zece ani de razboi. Iar viata, de a dracului ce e, mergea mai departe, trebuia sa ma adaptez la noua situatie. Asa incet, incet, m-am legat de Romania.
- Filmele tale au subiecte “dificile” si se refera la situatii dure. Cum explici acest lucru? A contat cumva si experienta ta de cameraman la Reuters?
A contat, desigur. Si acum lucrez pentru Reuters. A fi corespondent la o asemenea agentie iti da posibilitatea de a avea contact direct cu realitatea, ba chiar cu evenimente deosebite. Astfel, eu personal am fost in mijlocul multor evenimente si am putut sa le cunosc bine, direct “de la sursa”. Asa, de pilda in 1995, lucrand la un reportaj in zona, am aflat despre leprozeria de la Tichilesti. Ce am vazut acolo s-a transformat in documentarul Stralucitor este soarele peste Tichilesti. -Cine mai stia atunci ca mai exista leprosi in Europa? Documentandu-ma mai tirziu, am aflat ca mai este o colonie si in Portugalia, dar vreun film despre ea n-am vazut. Poate exista, cine stie... Filmele mele au avut subiecte “dure” pentru ca lumea pe care o vedeam in jurul meu era asa. N-am facut decat sa materializez impresiile care ma urmareau la fiecare pas... Acum doresc sa fac o comedie. Ma intereseaza un subiect care se preteaza cel mai bine sa fie tratat in cheie comica. Se intampla…
