Filme ca Vingt Dieux/Holy Cow au devenit tot mai rare, prin urmare chiar ar trebui să-i dai o şansă acestei producţii franceze care se poate vedea în selecţia Festivalului Film Francez înainte de o premieră naţională la sfârşitul lunii aprilie. Când explorează o problematică socială, prea multe drame apasă până la podea pedala socialului transformându-se în adevărate chemări la arme, în timp ce altele se îmbracă într-o mantie dulceagă şi insistă să spună o aşa-zisă poveste de succes, cum a fost cu ani în urmă La famille Bélier, al cărui remake american, CODA, a plecat acasă cu Oscarul pentru Cel mai bun film în 2022.
Debutanta Louise Courvoisier nu alunecă în niciuna dintre extreme şi astfel reuşeşte să spună o poveste a unei maturizări forţate, poveste pe cât de emoţionantă pe atât de convingătoare. Nu este deloc greu să ţi-l imaginezi pe Totone (Clément Faveau, la primul rol) pe meleaguri româneşti, nevoit să aleagă între şcoală şi îndatoririle zilnice de care depinde următoarea masă a familiei.
La început, Totone este un individ antipatic: îl vedem încă din prima scenă, într-un iarmaroc de vară din munţii Jura (am explorat recent aceeaşi zonă, dar iarna, în comedia neagră Un ours dans le Jura), urcat pe masă, cu berea în mână şi pantalonii în vine, expunându-şi bărbăţia în uralele şi încurajările localnicilor. Doar că acest minuscul moment de sărbătoare nu se potriveşte deloc cu restul vieţii lui Totone: fără exemple pozitive în viaţă, adolescentul simte că nu are niciun viitor şi pierde vremea îmbătându-se pe unde poate şi bătându-se cu cine poate. Nu trece mult şi lucrurile se deterioarează şi mai mult, căci după moartea neaşteptată a tatălui Totone trebuie să aibă grija de sora (Luna Garret) care abia a început şcoala.
Acesta este momentul de bifurcare unde unii regizori ar merge într-o direcţie prea sumbră, iar alţii într-una prea luminoasă. Courvoisier, care şi-a scris scenariul pe baza propriei copilării petrecute în Franţa rurală şi a ales actori neprofesionişti din zona unde familia ei încă locuieşte, preferă un realism blajin, care apare aproape improvizat, în sensul că filmul lasă uneori impresia că actorii amatori au făcut în cadru cam ce i-a bătut capul, iar regizoarea a lăsat camera să meargă. Dintr-o conversaţie cu Courvoisier am aflat că lucrurile nu au stat deloc aşa şi că scenariul a fost interpretat la virgulă de micii actori.
Aproape totul în acest film pică pe umerii firavi ai lui Clément Faveau, adolescent smuls în urma unui casting din ferma de găini unde lucra şi adus în faţa camerei lui Courvoisier, unde îşi însufleţeşte personajul cu un entuziasm ursuz. Regizoarea omagiază şi principala ocupaţie din zona unde a realizat filmul, anume producţia celebrei brânze Comté. De aici vine şi titlul românesc al acestei drame ataşante, Sfinte cașcaval!, titlul original fiind de fapt o înjurătură inofensivă ce s-ar putea traduce cu "Sfinte Sisoe!", ea însemnând literal "20 de dumnezei".
Deşi pare că îi lipseşte ceva pentru a deveni cu totul memorabil, Vingt Dieux reuşeşte să creeze un univers realist şi să ne captiveze cu povestea unui adolescent care învaţă că succesul nu înseamnă altceva decât să te ridici în picioare atunci când hazardul îţi pune o piedică urâtă care te lungeşte pe jos. Nu e deloc de mirare că filmul a câştigat mai multe Premii ale Publicului la festivaluri internaţionale, dar şi un binemeritat Premiu al Tinerilor la ediţia de anul trecut a festivalului de la Cannes.
