SAW V nu aduce nimic - nou, cu exceptia mecanismelor. Din nou, imaginatia scenaristilor nu depaseste cu mult nivelul simplei ultra-ticalosii hiper-complicate über-carnagioase. Cat de cat, o usoara creativitate s-ar regasi in poanta cu victimele-cobai ale caror sanse cresteau dac-ar fi fost mai altruiste. In schimb, masca-acvariu cade in ridicol, pendulul injumatatitor e simplist, iar storcatorul de deasupra sarcofagului, mediocru - atat ca fantezie, cat si compozitional. In ansamblu, toate au meritul partial de a sublinia una dintre perversele lectii morale ale lui Jigsaw, proiectand la nivel de teamwork dilemele individuale din trecut: in fiecare capcana, acceptarea unei anumite masuri de durere aduce salvarea, pe cand sacrificarea egoista a partenerului ridica nota de plata (vezi paharul Berzelius pe care cinci oameni l-ar umple mai acceptabil cu propriul sange decat doi), adesea pana la pretul propriei vieti (ca sicriul cu cioburi care te scapa de terciuire). Din pacate, la fel ca in toate episoadele, mai cu seama de la trei incoace, combinatia impresioneaza doar partial, stand mai mult sub semnul istetimii decat al inteligentei.
La nivel structural, filmul preia cu religiozitate formula celorlalte de a se integra in ansamblu (cvintet, deocamdata), inserand reluari ale unor vechi secvente din noi perspective, la modul: cine vedea totul printr-o gaurice si noi nu stiam? ce facea el cu mana pe sub masa, fara ca nimeni sa observe? (ho, ca nu pregatea decat vreo eviscerare decenta, ceva, nu va ganditi la porcarele!); unde s-a dus ea dupa ce-a iesit pe usa? - si asa mai departe. Acum, aceste rapeluri pornesc de la un incident petrecut cu cateva luni inainte chiar de primul episod, reusind astfel o ampla acolada temporala destul de interesanta, dupa care se angreneaza mai ales cu episoadele trei si patru, asa ca nu va faceti iluzii: daca nu le-ati vazut, n-o sa pricepeti mai nimic. Oricum e confuz si prolix, chiar si pentru cunoscatori - desi le-am vazut pe toate grupat, cateva nopti la rand, recent, din asta mare lucru n-am inteles (decat - recunosc! - citindu-i adineaori synopsisul pe IMDb). Se simte clar ca, daca ti-l tragi pe DVD si-l iei la bani marunti, secventa cu secventa, o sa-i dai de capat pana la urma - dar, in fond si la urma urmei, cui prodest? Oricat ar fi el de puzzle, se impunea sa retina ca onorabilul joc mai are si calitatea de a obtine, in final, un tablou general de o claritate saritoare-n-ochi - ceea ce, pe masura ce serialul inainteaza, si mai cu seama de pe la Treiul episod, scade apreciabil. Nelipsitele montaje frenetice din pre-final se rezuma tot mai mult la atitudinea unui agresiv: “Baaa, uite ce prost ai fost ca nu te-ai prins!”, care nu poate suscita decat replica: “Ba bou e ma-ta, ca nu stii sa explici!”
Cu atat mai mult, cu cat aici finalul e frustrant de expediat. In chip inexplicabil, autorii par sa fi uitat ca reteta aplicata pana acum se baza, pe langa compozitia ei informativa, si pe un ritm de o anumita amplitudine - care de asta data devine retezata, sufocata si seaca, de parca ardeau de nerabdare sa termine mai repede (si mai era loc destul pentru a lasa deznodamantul sa respire). Singura concluzie care se desprinde la sfarsit e ca tot Cinciul n-a avut alt rost decat sa faca posibil Sasele - de ce n-or fi sarit direct la Sase (ca sa pregateasca Saptele) ramane, poate, principalul mister al filmului.
Jigsaw, prezent obligatoriu in flashback-uri, ca sa vedem cum i-a facut instructia, antrenamentul si invatamantul politic actualului sau continuator (ala care zicea “Game over!” la sfarsitul Patrului), nu se imbogateste cu nimic special - atata doar ca eternele lui filosofari despre cat de dezgustator e sa ucizi si ce interesant e sa-i pui pe nesimporci in fata unor alegeri naspa incep, in sfarsit, sa-l faca o idee mai simpatic. In schimb, aceleasi cadre de tip remember, cu el si ucenicul conversand in timp ce-si asamblau instalatiile pe care le-am vazut in filmele trecute facand tocanita de popor, subliniaza nedorit neverosimilul situatiilor: numai un departament intreg de experti tehnologici, intr-un poligon experimental cu tot dichisul, si finantati de Donald Trump, Tiriac si/sau Becali, ar fi putut pune la punct toate alea - si sa mai si functioneze zeiss, fara nici un rateu! Cum spuneam si mai sus - una dintre principalele hibe ale serialului “Saw” e perfectiunea mecanismelor din el, care-l face, impotriva tuturor eforturilor si nazuintelor, liniar, previzibil si plicticos. Adica, taman pe dos decat se voia!
Seria SAW
Fascinatia morbida e o functie psihica legitima si sanatoasa; in ipostaza de victime, ne antreneaza pentru a reactiona in spiritul supravietuirii (secretii de adrenalina, reactii de fight or flight, etc.), iar in ipostaza de calai, ne energizeaza placerea cruzimii, ca pe vremea cand sfasiam ca sa mancam, sau ca sa nu fim mancati la randu-ne. Nu-i un capat de lume sa empatizam cu serial-killerii ca John Kramer aka Jigsaw - care savureaza voluptatea de a-si teroriza victimele mod cat mai sofisticat (tema aprofundata si de Stephen King in monumentalul “It” - atentie! Nu e vorba de sadism ca perversiune sexuala, ci de un mariaj denaturat intre exacerbarea dilemei “lupta-sau-fuga” de mai sus si megalomanie intelectuala).
Ca atare, Jigsaw e un ucigas incitant si cu o doza sanatoasa (vorba vine) de stranietate (Tobin Bell compune un portret destul de cuceritor, dozandu-si dibaci mijloacele mimice si vocale peste o fizionomie antipatic-bizara), iar personajul e cam principala reusita a serialului... In jurul lui, scenaristii Leigh Whannell si James Wan, apoi Patrick Melton, Marcus Dunstan si Thomas H. Fenton, au plasat intr-o orchestratie savanta fel de fel de alte personaje cu probleme (initial diversi delincventi, apoi tot mai multi politisti corupti sau macar vulnerabili), urmand a-i deveni victime - si, prin selectie, complici; caci Kramer are o tumora maligna pe creier, declansatoare a jocului sau sinistru si totodata clepsidra a timpului ce i-a mai ramas de trait, asa ca punerea in aplicare a planurilor va trebui sa fie preluata de altcineva - cate o prada care a trecut cu bine toate probele. Asa se face ca in primele trei episoade Jigsaw e mereu prezent si sub control (de retinut ideea cu cadavrul din mijlocul baii, in primul “Saw”), iar in al patrulea si al cincilea jocurile continua chiar si dupa moartea lui.
Dupa cum vedem, structura serialului depaseste o simpla juxtapunere de sequels: fiecare episod are un final deschis, si mereu regasim elemente din cele anterioare; fara a fi efectiv un singur film in mai multe parti, e totusi construit meticulos, cerandu-se urmarit in ordine cronologica - altfel, cam greu sa intelegi ceva!
Cu atat mai mult, cu cat povestea e in mod voit complicata - iar aici ne izbim de marea hiba a filmului, produsa prin esecul unor ambitii prea inalte. Sa ne amintim de unele romane politiste care sareau atat de mult calul in materie de “ingeniozitate”, incat isi pierdeau orice urma de credibilitate (ca “Lovitura de gratie”, de Ellery Queen, sau “Trilogia in alb” a lui Constantin Chirita - spre deosebire de eleganta discreta a combinatiilor din “Zece negri mititei” ori “Crima din Orient Expres”, de Agatha Christie, sau majoritatea povestirilor lui Chesterton). In “Saw” si “Saw II”, alambicarea era la limita acceptabilului. In “...III” insa, si mai ales in “...IV”, complexitatea intregului sistem de mecanisme care functioneaza perfect sare calul pana da cu capu-n tavan - mai ales cu cat mizeaza si pe previzibilitatea unor factori umani care se va adeveri 100%. La asta se adauga si totala improbabilitate de natura logistica - bine-bine, era Kramer un inginer pasionat de inventica, da' crede dracu' ca ar fi fost in stare sa realizeze cu mijloace proprii si ajutoare umane atat de reduse, in bietele lui ateliere din fabrici dezafectate, si intr-un timp atat de scurt, toate acele instalatii perfide de tortura, care pun mereu victima in cea mai parsiva dilema cu putinta: intre moarte si automutilare.
Desigur, multe sunt cat se poate de funny, in sine - delicioasa groapa plina de seringi sub care e o cheie, sau cutitele de feliat obrajii, ori troliul de scalpat (asta m-a oripilat cel mai tare) - dar aglomerarea lor sfarseste prin a dezumfla efectul. Deja in “Saw IV”, cand fotograful gras isi scoate singur ochii, nu mai percepem decat repulsia fizica; fiorul angoasei cerebrale s-a dus de mult.
Acelasi efect il are eternul succes al jocurilor lui Jigsaw: e atat improbabil, cat si de o condescendenta care ajunge sa indeparteze spectatorul. Sa ne amintim de inteligenta cu care James Hadley Chase sau James Cain construiesc (oricum in parametri veridici) cele mai aparent perfecte planuri, pentru ca batul in roate sa intervina cand si de unde ne asteptam mai putin - si ridicand exponential cota de verosimil. Povestile din “Saw”, desi pornesc de la abila compozitie a primului episod si evolueaza organic, se infunda din pacate in dead end-ul fantasmagoriei gratuite.
Noroc cu regia, precisa si expresiva, care mai salveaza cate ceva. Conceptia lansata de James Wan si preluata de Darren Lynn Bousman si, acum, de David Hackl, valorifica la maximum ambiantele sordide, pornind de la casele si halele abandonate pe unde haladuie Jigsaw, plus vechiturile ruginite din care-si improvizeaza aparatele, spre a exprima cu ajutorul lor mizeria omeneasca a tuturor laolalta: lombrozienele victime si patibularul lor calau. Totul e filmat intr-o cromatica migaloasa, cu dominante de verzui si galben bolnav sau albastru glacial, sub conuri de lumina cruda ce strapung tenebrele. Naratiunea curge ritmat si antrenant, cu marci de stil caracteristice - ca glisarile si panoramarile brutale, neasteptate, parca semiimplinite (uneori, si pentru a realiza tranzitii cursive intre cate doua spatii diferite - realizate nu digital, ci pe platou, in decoruri construite alaturat tocmai in vederea acestor jonctiuni, sau rotirile in jurul victimelor, insotind paroxismul disperarii. Din pacate, si acestea se prafuiesc de la un moment dat, ca si reteta finalului, mereu aceeasi: inca din filmul al treilea, stim ca la sfarsit, in plin carnagiu, ni se va servi un montaj de flashback-uri care sa ne faca sa ne zgariem pe ochi ca n-am vazut ceea ce sarea... tot in ochi, si ca un ticalos va tranti o usa decretand “Game over!”, semn ca un nou joc abia incepe.
In concluzie, e o rezolvare decenta a unei formule stas, destinata exclusiv pasionatilor de cruzime cu galeata - la nivelul belsugului de suplicii viscerale filmate explicit, serialul e intr-adevar rau - rau cu varf si-ndesat! Iar ca film, e bunisorut, vorba lui Turkin din Dialij, salvand prin profesionalism pierderile ce se trag din ratarea ambitiilor de a filosofa, ma-ntelegi, apropo de conflictul instinctelor de conservare si ce inseamna a-ti pretui viata (tie, iti, ti!). Indiscutabil, marea lacuna e lipsa oricarei sclipiri: nicaieri nu gasim o scanteie comparabila cu ghidul alfabetic din “The A.B.C. Murders” de Agatha Christie - nici chiar la masinaria care trage cu lanturi un nefericit cu ochii cusuti si un amarat cu buzele sudate, sau la instalatia video care transmitea imagini inregistrate in ajun (doua dintre cele mai inspirate trucuri). Pana si invierea din finalul primului film, desi socanta, pune serioase semne de intrebare: ce se facea daca Zepp nu ajungea acolo la timp - risc extrem de mare, la un asemenea cumul de factori arbitrari? Mai ales ca, printre fixatiile lui Jigsaw, nimic nu sugereaza si masochismul, sau alta forma a placerii de a muri in chinuri alaturi de victime. Deci, ioc vertij intelectual - lucru explicabil in fond, daca ne gandim ca nici John Kramer nu-i Hannibal Lecter.
Ca atare, Jigsaw e un ucigas incitant si cu o doza sanatoasa (vorba vine) de stranietate (Tobin Bell compune un portret destul de cuceritor, dozandu-si dibaci mijloacele mimice si vocale peste o fizionomie antipatic-bizara), iar personajul e cam principala reusita a serialului... In jurul lui, scenaristii Leigh Whannell si James Wan, apoi Patrick Melton, Marcus Dunstan si Thomas H. Fenton, au plasat intr-o orchestratie savanta fel de fel de alte personaje cu probleme (initial diversi delincventi, apoi tot mai multi politisti corupti sau macar vulnerabili), urmand a-i deveni victime - si, prin selectie, complici; caci Kramer are o tumora maligna pe creier, declansatoare a jocului sau sinistru si totodata clepsidra a timpului ce i-a mai ramas de trait, asa ca punerea in aplicare a planurilor va trebui sa fie preluata de altcineva - cate o prada care a trecut cu bine toate probele. Asa se face ca in primele trei episoade Jigsaw e mereu prezent si sub control (de retinut ideea cu cadavrul din mijlocul baii, in primul “Saw”), iar in al patrulea si al cincilea jocurile continua chiar si dupa moartea lui.
Dupa cum vedem, structura serialului depaseste o simpla juxtapunere de sequels: fiecare episod are un final deschis, si mereu regasim elemente din cele anterioare; fara a fi efectiv un singur film in mai multe parti, e totusi construit meticulos, cerandu-se urmarit in ordine cronologica - altfel, cam greu sa intelegi ceva!
Cu atat mai mult, cu cat povestea e in mod voit complicata - iar aici ne izbim de marea hiba a filmului, produsa prin esecul unor ambitii prea inalte. Sa ne amintim de unele romane politiste care sareau atat de mult calul in materie de “ingeniozitate”, incat isi pierdeau orice urma de credibilitate (ca “Lovitura de gratie”, de Ellery Queen, sau “Trilogia in alb” a lui Constantin Chirita - spre deosebire de eleganta discreta a combinatiilor din “Zece negri mititei” ori “Crima din Orient Expres”, de Agatha Christie, sau majoritatea povestirilor lui Chesterton). In “Saw” si “Saw II”, alambicarea era la limita acceptabilului. In “...III” insa, si mai ales in “...IV”, complexitatea intregului sistem de mecanisme care functioneaza perfect sare calul pana da cu capu-n tavan - mai ales cu cat mizeaza si pe previzibilitatea unor factori umani care se va adeveri 100%. La asta se adauga si totala improbabilitate de natura logistica - bine-bine, era Kramer un inginer pasionat de inventica, da' crede dracu' ca ar fi fost in stare sa realizeze cu mijloace proprii si ajutoare umane atat de reduse, in bietele lui ateliere din fabrici dezafectate, si intr-un timp atat de scurt, toate acele instalatii perfide de tortura, care pun mereu victima in cea mai parsiva dilema cu putinta: intre moarte si automutilare.
Desigur, multe sunt cat se poate de funny, in sine - delicioasa groapa plina de seringi sub care e o cheie, sau cutitele de feliat obrajii, ori troliul de scalpat (asta m-a oripilat cel mai tare) - dar aglomerarea lor sfarseste prin a dezumfla efectul. Deja in “Saw IV”, cand fotograful gras isi scoate singur ochii, nu mai percepem decat repulsia fizica; fiorul angoasei cerebrale s-a dus de mult.
Acelasi efect il are eternul succes al jocurilor lui Jigsaw: e atat improbabil, cat si de o condescendenta care ajunge sa indeparteze spectatorul. Sa ne amintim de inteligenta cu care James Hadley Chase sau James Cain construiesc (oricum in parametri veridici) cele mai aparent perfecte planuri, pentru ca batul in roate sa intervina cand si de unde ne asteptam mai putin - si ridicand exponential cota de verosimil. Povestile din “Saw”, desi pornesc de la abila compozitie a primului episod si evolueaza organic, se infunda din pacate in dead end-ul fantasmagoriei gratuite.
Noroc cu regia, precisa si expresiva, care mai salveaza cate ceva. Conceptia lansata de James Wan si preluata de Darren Lynn Bousman si, acum, de David Hackl, valorifica la maximum ambiantele sordide, pornind de la casele si halele abandonate pe unde haladuie Jigsaw, plus vechiturile ruginite din care-si improvizeaza aparatele, spre a exprima cu ajutorul lor mizeria omeneasca a tuturor laolalta: lombrozienele victime si patibularul lor calau. Totul e filmat intr-o cromatica migaloasa, cu dominante de verzui si galben bolnav sau albastru glacial, sub conuri de lumina cruda ce strapung tenebrele. Naratiunea curge ritmat si antrenant, cu marci de stil caracteristice - ca glisarile si panoramarile brutale, neasteptate, parca semiimplinite (uneori, si pentru a realiza tranzitii cursive intre cate doua spatii diferite - realizate nu digital, ci pe platou, in decoruri construite alaturat tocmai in vederea acestor jonctiuni, sau rotirile in jurul victimelor, insotind paroxismul disperarii. Din pacate, si acestea se prafuiesc de la un moment dat, ca si reteta finalului, mereu aceeasi: inca din filmul al treilea, stim ca la sfarsit, in plin carnagiu, ni se va servi un montaj de flashback-uri care sa ne faca sa ne zgariem pe ochi ca n-am vazut ceea ce sarea... tot in ochi, si ca un ticalos va tranti o usa decretand “Game over!”, semn ca un nou joc abia incepe.
In concluzie, e o rezolvare decenta a unei formule stas, destinata exclusiv pasionatilor de cruzime cu galeata - la nivelul belsugului de suplicii viscerale filmate explicit, serialul e intr-adevar rau - rau cu varf si-ndesat! Iar ca film, e bunisorut, vorba lui Turkin din Dialij, salvand prin profesionalism pierderile ce se trag din ratarea ambitiilor de a filosofa, ma-ntelegi, apropo de conflictul instinctelor de conservare si ce inseamna a-ti pretui viata (tie, iti, ti!). Indiscutabil, marea lacuna e lipsa oricarei sclipiri: nicaieri nu gasim o scanteie comparabila cu ghidul alfabetic din “The A.B.C. Murders” de Agatha Christie - nici chiar la masinaria care trage cu lanturi un nefericit cu ochii cusuti si un amarat cu buzele sudate, sau la instalatia video care transmitea imagini inregistrate in ajun (doua dintre cele mai inspirate trucuri). Pana si invierea din finalul primului film, desi socanta, pune serioase semne de intrebare: ce se facea daca Zepp nu ajungea acolo la timp - risc extrem de mare, la un asemenea cumul de factori arbitrari? Mai ales ca, printre fixatiile lui Jigsaw, nimic nu sugereaza si masochismul, sau alta forma a placerii de a muri in chinuri alaturi de victime. Deci, ioc vertij intelectual - lucru explicabil in fond, daca ne gandim ca nici John Kramer nu-i Hannibal Lecter.
