Harry Potter şi Prinţul Semi-Pur intră în cinematografele noastre şi cu siguranţă va fi cea mai vizionată premieră a săptămânii următoare. Unora le va plăcea mult, altora mai puţin (vezi o cronică aici), dar probabil toată lumea va avea sentimentul că partea a şasea (deşi categoric mai bună decât a cincea) e doar o tragere de aer în piept înainte de promiţătoarele ultimele două capitole ale aventurilor lui Harry Potter. Mult romantism, insuficient umor şi din păcate prea puţină acţiune fac Harry Potter şi Prinţul Semi-Pur un film un pic dezamăgitor, dar cât se poate de recomandat pentru întreaga familie.
Che: Argentinianul, prima din cele două părţi dedicate lui Che Guevara, este spectaculoasă prin amploare, acoperind toate momentele importante legate de răsturnarea regimului Batista. Spectaculosul vine şi de la tehnologia inovatoare folosită (RED), o cameră digitală din noua generaţie redând imagini similare peliculei de 35 mm. Mai este un element gândit să ne facă să cădem în extaz: perspectiva din care ne este prezentat revoluţionarul Che Guevara. Cubanezul e portretizat de parcă ar fi eroul personal al lui Steven Soderbergh. Tonul neutru a fost scos din schemă şi ajungem să-i bănuim pe realizatori de vederi de stânga. Partea bună din această fascinaţie a regizorului pentru personaj este că Soderbergh şi-a dat toată silinţa să iasă un film bun. Şi a ieşit. Un film părtinitor.
Dacă tot am adus vorba de Bruno, să spunem câteva vorbe şi despre el, căci tocmai l-am văzut. Un lucru e clar: acesta se află la polul opus lui Harry. Sacha Baron Cohen merge foarte-foarte departe în încercarea lui de a-şi face personajul, reporterul homosexual (şi austriac) Bruno, să devină cel mai celebru conaţional al său de la Hitler încoace. Sub excelentul Borat, Bruno nu duce nici el lipsă de monumentalele înscenări ale britanicului, care bifează în cele 80 de minute ale filmului cele mai trăsnite, amuzante, obscene şi scandaloase situaţii pe care le vei vedea anul acesta la cinema. Mai puţin satiră şi mai mult umor gros, Bruno nu se va alege cu o nominalizare la Oscar pentru scenariu, ca predecesorul său, chiar dacă noul film este mult mai căutat şi mai puţin improvizat decât Borat. A se vedea, începând cu weekendul viitor, de cei cu inimile tari şi fălcile antrenate. Bruno ştie de ce...
Inju, bestia din umbră reconfirmă fascinaţia lui Barbet Schroeder pentru morbid, scandalos şi amoral. După Avocatul terorii, unde Schroeder fora oarecum ineficient în motivaţiile cebrului avocat al teroriştilor Jacques Vergés, regizorul schimbă complet registrul: Inju este un film poliţist cu accente de thriller şi divagaţii sado-maso. Sau, după cum spune Schroeder, un hibrid între thriller a l'americaine şi film japonez. Unul dintre cei mai celebri actori francezi, Benoit Magimel, este Alex Fayard, un scriitor de romane poliţiste obsedat de un "omolog" japonez, nemilosul (cu personajele sale, desigur) autor Shundey Oe, ajunge implicat într-o complet sărită de pe fix poveste cu gheişe, torturi şi... mai multe n-am prea înţeles. Chiar dacă problemele de logică şi interpretările neconvingătoare resping spectatorul, Inju ar trebui apreciat dintr-un motiv poate insuficient: este diferit de orice altceva poţi vedea în acest moment la cinema.
Părerea ta
Spune-ţi părerea