Ce pacat ca nu avem niciun ecran IMAX in tara... The Day the Earth Stood Still (sau Ziua in care Pamantul se opri) are o versiune si pentru ecranul cel lataret, dar noi va trebui sa-l admiram pe Keanu, in toata splendoarea lui extraterestra, intr-o versiune pentru cinematografele autohtone, mai... intime. Pana la urma nu-i foarte grav: acest remake dupa un film-cult din 1951 se inscrie mai degraba in genul SF filozofic decat in cel SF apocaliptic, cum ar fi Ziua Independentei, cu care are niscaiva asemanari. Fizicul imperturbabil (si, de la 40 de ani incoace, cam "cu falcute") al lui Keanu este perfect pentru extraterestrul Klaatu, venit pe Terra ca sa traga de urechi (este un eufemism) rasa umana pentru corijenta la protejarea mediului inconjurator. Prezenta atotputernicului robot Gort si miile de sfere bio-mecanice care se raspandesc pe toata suprafata Pamantului (ganditi-va la modul in care se dinamiteaza o cladire in ruine) incarca de semnificatii amenintarea lui Klaatu, asa ca este nevoie ca Jennifer Connelly sa planga un pic pentru a-l mai imbuna pe extraterestru. Un film care-ti da (dar cam lenes) de gandit, cateva efecte speciale (dar nu prea multe) la momentul potrivit si un robot Gort care face toti banii sunt atu-urile acestui SF prea cuminte ca sa te faca sa te opresti in loc.
Poate ca n-ar trebui sa precizam, dar Beverly Hills Chihuahua (sau Chihuahua de Beverly Hills, ca cel de Pipera nu s-a inventat inca) a stat doua saptamani la rand pe primul loc in box-office-ul american. Bine, trebuie sa precizam ca bursa de la New York schiopata serios in acea perioada, iar americanul de rand simtea amenintarea somajului suflandu-i in ceafa, prin urmare voia sa-si spele creierul cu aventurile unor catei minusculi. Starul din BHC este Chloe (voce Drew Barrymore), catelusa unei femei de afaceri (Jamie Lee Curtis) care-o cocoloseste mai ceva ca pe-o mostenitoare de lant hotelier. Programul "de lucru" al lui Chloe cuprinde sedinte de coafor, pedichiura, vizite la spa, probe de accesorii (da, ochelari, posete etc.). Bineinteles, sedintele de despaduchere lipsesc, dar asta numai pana cand Chloe se pierde in Mexic (povestea e prea complicata si trasa de par ca s-o mai rezumam aici), de unde trebuie sa se intoarca. Aventuri si amor, dogi malefici si chihuahua romantici, Placido Domingo (oare s-au inchis chiar toate teatrele lirice?) intr-un rol secundar, toate-si fac loc in acest film descris de multi drept "nu chiar atat de rau". Bineinteles, (n-)ar fi o idee buna sa verificati rating-ul filmului pe imdb.com inainte de a va achizitiona un bilet.
Entre les murs a luat Palme d'Or-ul in mai la Cannes si bine-a facut, dar filmul lui Laurent Cantet (un tip simpatic si blajin invitat la Bucuresti in cadrul Festivalului filmului francez) are slabe sanse sa impresioneze publicul din lumea intreaga la fel cum a facut-o 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Si nu spunem asta doar din patriotism! Relatia unui profesor cu elevii sai dintr-un liceu multi-etnic se dezvolta de-a lungul unor conversatii interminabile cu aceasta hidra rauvoitoare, clasa plina de elevi sfidatori, convinsi ca orele de franceza, cu subjonctivele ei la imperfect si cuvinte improbabile, sunt complet inutile. Mai mult decat subiectul, impresionanta la Cantet este mai degraba metoda: filmari intr-un liceu parizian, derulate pe parcursul unui intreg an scolar, cu o distributie formata in majoritate din actori amatori. "Improvizatie controlata", cam asta e conceptul din spatele lui Entre les murs, actorii fiind filmati cu trei camere in acelasi timp si mai degraba dirijati inteligent decat obligati sa-si invete replicile. Cu toate ca respira energie si este adesea foarte amuzant, lui Entre les murs nu i-ar fi stricat o durata ceva mai scurta. Nerecomandat consumatorilor de blockbuster american.
Cel de-al doilea film francez al saptamanii este Le Heros de la famille/Eroul familiei (deci avem SUA-Franta scor 2-2). Speranta unei mosteniri substantiale, un celebru cabaret, reuneste membrii unei familii dezbinate. A venit vremea explicatiilor, a reglarilor de conturi si-a aliantelor insolite, a sertarelor secrete rasturnate pentru a da drumul unui suvoi de franturi din propriul trecut. Bineinteles, cabaretul (unde, categoric, e mai usor sa te joci de-a ceea ce nu esti decat sa accepti ceea ce esti) este mai mult decat o premisa si un fundal in acest film, ai carui actori mari (Deneuve, Beart, Brasseur) nu justifica satisfactia mica.
