Inclusă în programul Shooting Stars al festivalului de film de la Berlin, care reuneşte zece dintre cei mai buni tineri actori ai Europei, Ana Ularu îţi povesteşte în cea de-a doua intrare din jurnalul Shooting Stars noi impresii de la aventura ei berlineză!
Poţi vedea AICI textul trimis de Ana după prima zi de program, în care a făcut cunoştinţă cu ceilalţi actori, toţi talente numai unul şi unul!
Zi arhiplina. Nebunia a debutat de dimineata, cu celebrul casting breakfast. Ne-am ascuns fiintele inca teribil de insetate de somn in Mini-urile noastre personalizate cu desene si motto-uri revolutionare (pe masina lui Jakub scrie doar Bat-mobil, din considerente de copyright. Dar din secunda in care eu m-am prins ca tanarul polon si-a decorat astfel masina doar ca sa poata spune " to the Bat-mobiiiiil!", masinile noastre au primit toate porecla generica.) Si hop la Hotel de Rome.
Treptat, dupa relaxarea cu croissante, cafea, fructe si small talk matinal s-a trecut la ostilitati. Cate doi actori asezati la o masa la mila si discretia hoardelor inquisitive si zambitoare de agenti de casting. Eu am picat la aceeasi masa cu Max, care a disparut elvetieneste la un moment dat in timp ce povesteam inca o data despre engleza mea invatata din desene animate, filme si rock unui auditoriu amuzat, tripartit, trilingv, extrem de binevoitor, relaxat si deschis.
Ma gandeam la atitudinea tuturor acestor profesionisti, la umorul si interesul lor pentru ceea ce inseamna tinerii actori ai Europei. Periferic-ul meu fusese vazut, ca si toate celelate filme ale colegilor mei, si apreciat de toti cei peste 40 de oameni cu care am discutat azi. Intr-un iures de raspuns simultan la 4 intrebari in timp ce saluti un nou interlocutor de la masa, in timp ce iti scrii cat poti de citet adresa de mail pe agenda cuiva, punand in acelasi timp la loc sigur vreo carte de vizita, si eventual cu a sasea mana mituind spiritul cu niste cafea, mi-am dat poate cel mai clar seama, cu adevarat, ce inseamna Shooting Stars.
E cea mai tangibila dovada a faptului ca geografia e o iluzie si a incetat de mult sa fie o problema. Excelenta experienta. Mai departe, scosi ca prin contrabanda de asistentii lui Karin Dix (initiatoarea programului, we all love you, Karin) din sala unde avea loc o discutie despre colaborari intre agentii din Europa si America, am fost dusi intr-un studio foto chic, imbracati de Hugo Boss in cea mai clasica idee de blue jeans si tricou alb (maieu pentru mine), machiati natural si lasati liberi la fotografiat, desculti, galagiosi si hiperactivi. Si destul de lacuste la ora respectiva, am cam dat gata snacksurile, merele, ciocolatelele etc. Legati ulterior, pentru fotografia de grup, cu o rola imensa de film. Un buchetel de actori exasperanti, radeam si vorbeam in continuu. Ora de dirigentie, ne-am potolit si am dat gata in mod epic sedinta foto.
Intre timp au venit Antonia (Irlanda, alt suflet croit intru intelegere si sincronizare cu mine, de fapt noi), si Isabella, Italia, dupa un drum lung din Sicilia pana aici (echipa completa si toti sunt, nu gasesc alt cuvant si nici nu vreau - oameni misto.) O masa rapida, 10 minute de relaxare, apoi receptia la Bellevue cu presedintele federal al Germaniei. Superba rochie rosie-burgunda-din voal ireal a Mariei Lucia Hohan a atras toate complimentele posibile, inclusiv din partea unor doamne necunoscute. Iupiii!
In asteptatea discursului prezidential, imi intorc absenta privirea de la podiumul gol inspre dreapta mea, si il gasesc acolo pe Werner Herzog. Exact cand expusesem teoria ca pe mine nu ma impresioneaza vedetele cu 10 minute in urma. Fanfaronada masiva, m-am topit toata la zambetul bland, un pic malitios, privirea calin-sfidatoare, fularul de lana calduroasa asortat la sacou. Cumva am ajuns la discutii despre manuscrise din Micene, despre scoala lui de film "rogue", fara un sediu imobil sau un program, unde studentii invata sa falsifice autorizatii de filmari si diverse alte hedonisme, despre cat si-a dorit sa filmeze in Romania o poveste despre Dracula si cum s-a lovit constant de zidul rece si rosu in anii '70, despre regulile stricte aplicate studentilor - printre ele, sa isi dezvolte un simt al poeziei.
I-a fost oferit un scaun confortabil la una dintre mese, langa Jake Gyllenhaal, care nu ajunsese inca, dar a refuzat spunand a prefera sa stea cu noi. Adica Anna Maria, Hilmar si cu mine. Si Riz, de la un punct. Nu stiu cum poate fi expusa senzatia de a cunoaste un rebel idol si hatru. Probabil exact cat i-am scris mamei intr-un sms: "Nu stiu ce faci tu, dar eu beau sampanie cu Werner Herzog."
Cunoscut rapid, pasager si simplu-politicos pe Mike Leigh. Dorit sa fi ajuns sa fi dat mana cu Charlotte Gainsbourg, aflata la cativa centimetri de mine; o ador acum si pentru zambetul aproape matern de pe chipul ei in timp ce aplauda prezentarea "celor mai buni zece actori ai Europei".
Fugit mai departe in Mini-ul meu marcat cu "esperanza, lucha y conquista" catre receptie NRW, fotografii muuuuuulte, blitzuri constante, voci strigandu-ne sa ne grupam, sa ne ne regrupam, sa zambim, Bill tronand de la 1.91 m deasupra noastra, suc de coacaze, intalnire intamplatoare cu unul dintre producatorii "lost and found", omnibusul prezentat la Berlinala din 2005 din care a facut parte filmul lui Cristian Mungiu, "Turkey Girl". Adica filmul meu cu deja celebrul curcan pe numele sau Nastase (uncredited).
Mai departe, petrecerea Zentropa, courtesy of Bill care se straduise sa faca rost de zece invitatii si ma sageta mortal cu privirea cand aveam senzatia ca imi pierdusem invitatia si cautam intr-o geanta imensa incercand sa abat furiile suedeze cu cel mai inocent zambet de care eram in stare de la inaltime de 15 centimetri pe tocuri. Acum, imediat ce trimit aceasta epistola, binemeritat SOMN. Si maine, 5 ore de conferinta de presa plus interviuri. Fiti alaturi de noi si trimiteti un gand bun intru coerenta in raspunsuri undeva in ora a treia a experientei.
Treptat, dupa relaxarea cu croissante, cafea, fructe si small talk matinal s-a trecut la ostilitati. Cate doi actori asezati la o masa la mila si discretia hoardelor inquisitive si zambitoare de agenti de casting. Eu am picat la aceeasi masa cu Max, care a disparut elvetieneste la un moment dat in timp ce povesteam inca o data despre engleza mea invatata din desene animate, filme si rock unui auditoriu amuzat, tripartit, trilingv, extrem de binevoitor, relaxat si deschis.
Ma gandeam la atitudinea tuturor acestor profesionisti, la umorul si interesul lor pentru ceea ce inseamna tinerii actori ai Europei. Periferic-ul meu fusese vazut, ca si toate celelate filme ale colegilor mei, si apreciat de toti cei peste 40 de oameni cu care am discutat azi. Intr-un iures de raspuns simultan la 4 intrebari in timp ce saluti un nou interlocutor de la masa, in timp ce iti scrii cat poti de citet adresa de mail pe agenda cuiva, punand in acelasi timp la loc sigur vreo carte de vizita, si eventual cu a sasea mana mituind spiritul cu niste cafea, mi-am dat poate cel mai clar seama, cu adevarat, ce inseamna Shooting Stars.
E cea mai tangibila dovada a faptului ca geografia e o iluzie si a incetat de mult sa fie o problema. Excelenta experienta. Mai departe, scosi ca prin contrabanda de asistentii lui Karin Dix (initiatoarea programului, we all love you, Karin) din sala unde avea loc o discutie despre colaborari intre agentii din Europa si America, am fost dusi intr-un studio foto chic, imbracati de Hugo Boss in cea mai clasica idee de blue jeans si tricou alb (maieu pentru mine), machiati natural si lasati liberi la fotografiat, desculti, galagiosi si hiperactivi. Si destul de lacuste la ora respectiva, am cam dat gata snacksurile, merele, ciocolatelele etc. Legati ulterior, pentru fotografia de grup, cu o rola imensa de film. Un buchetel de actori exasperanti, radeam si vorbeam in continuu. Ora de dirigentie, ne-am potolit si am dat gata in mod epic sedinta foto.
Intre timp au venit Antonia (Irlanda, alt suflet croit intru intelegere si sincronizare cu mine, de fapt noi), si Isabella, Italia, dupa un drum lung din Sicilia pana aici (echipa completa si toti sunt, nu gasesc alt cuvant si nici nu vreau - oameni misto.) O masa rapida, 10 minute de relaxare, apoi receptia la Bellevue cu presedintele federal al Germaniei. Superba rochie rosie-burgunda-din voal ireal a Mariei Lucia Hohan a atras toate complimentele posibile, inclusiv din partea unor doamne necunoscute. Iupiii!
In asteptatea discursului prezidential, imi intorc absenta privirea de la podiumul gol inspre dreapta mea, si il gasesc acolo pe Werner Herzog. Exact cand expusesem teoria ca pe mine nu ma impresioneaza vedetele cu 10 minute in urma. Fanfaronada masiva, m-am topit toata la zambetul bland, un pic malitios, privirea calin-sfidatoare, fularul de lana calduroasa asortat la sacou. Cumva am ajuns la discutii despre manuscrise din Micene, despre scoala lui de film "rogue", fara un sediu imobil sau un program, unde studentii invata sa falsifice autorizatii de filmari si diverse alte hedonisme, despre cat si-a dorit sa filmeze in Romania o poveste despre Dracula si cum s-a lovit constant de zidul rece si rosu in anii '70, despre regulile stricte aplicate studentilor - printre ele, sa isi dezvolte un simt al poeziei.
I-a fost oferit un scaun confortabil la una dintre mese, langa Jake Gyllenhaal, care nu ajunsese inca, dar a refuzat spunand a prefera sa stea cu noi. Adica Anna Maria, Hilmar si cu mine. Si Riz, de la un punct. Nu stiu cum poate fi expusa senzatia de a cunoaste un rebel idol si hatru. Probabil exact cat i-am scris mamei intr-un sms: "Nu stiu ce faci tu, dar eu beau sampanie cu Werner Herzog."
Cunoscut rapid, pasager si simplu-politicos pe Mike Leigh. Dorit sa fi ajuns sa fi dat mana cu Charlotte Gainsbourg, aflata la cativa centimetri de mine; o ador acum si pentru zambetul aproape matern de pe chipul ei in timp ce aplauda prezentarea "celor mai buni zece actori ai Europei".
Fugit mai departe in Mini-ul meu marcat cu "esperanza, lucha y conquista" catre receptie NRW, fotografii muuuuuulte, blitzuri constante, voci strigandu-ne sa ne grupam, sa ne ne regrupam, sa zambim, Bill tronand de la 1.91 m deasupra noastra, suc de coacaze, intalnire intamplatoare cu unul dintre producatorii "lost and found", omnibusul prezentat la Berlinala din 2005 din care a facut parte filmul lui Cristian Mungiu, "Turkey Girl". Adica filmul meu cu deja celebrul curcan pe numele sau Nastase (uncredited).
Mai departe, petrecerea Zentropa, courtesy of Bill care se straduise sa faca rost de zece invitatii si ma sageta mortal cu privirea cand aveam senzatia ca imi pierdusem invitatia si cautam intr-o geanta imensa incercand sa abat furiile suedeze cu cel mai inocent zambet de care eram in stare de la inaltime de 15 centimetri pe tocuri. Acum, imediat ce trimit aceasta epistola, binemeritat SOMN. Si maine, 5 ore de conferinta de presa plus interviuri. Fiti alaturi de noi si trimiteti un gand bun intru coerenta in raspunsuri undeva in ora a treia a experientei.
Părerea ta
Spune-ţi părerea