S-a stins Emil Hossu, în urma unui stop cardio-respirator

Actorul Emil Hossu a murit miercuri seară, în urma unui stop cardio-respirator, la Teatrul Nottara din Bucureşti. Un echipaj SMURD a fost solicitat în jurul orei 18.30, dar medicii nu au putut să-l resusciteze, scrie Realitatea.net. Decesul a fost declarat la ora 19.13. 

De multe ori, masca actorilor este înşelătoare. Câte un mare comic n-are, în viaţa reală, pic de umor. O figură de ticălos care cere palme în zeci de filme, e în realitate un bunic dulce şi copilăros. Asemenea discrepanţe probează tocmai măsura marelui lor talent. Dar asta nu împuţinează cu nimic valoarea unui artist care, şi "în civil", e exact aşa cum îl ştim din scenă sau de pe ecran - mai ales atunci când, dincolo de stereotipul pe care timpul i l-a impus, a avut şi şansa de a-şi dovedi capacităţile de compoziţie. Este şi cazul lui Emil Hossu, perpetuul tânăr candid şi nepretenţios, care aşa a fost mereu şi ca om, şi la fel va rămâne în amintirea noastră.

S-a născut la 24 noiembrie 1941, în Ocna Sibiului, dintr-o mamă maramureşeană şi un tată sălăjean - diplomat de carieră, profesiune ce i-a marcat tragic destinul: în urma actului de la 23 august, 1944, a fost deportat de nemţi, cu toată familia, într-un lagăr din Germania, pentru ca la întoarcere, în noiembrie 1945, să-i aştepte alte nenorociri: mai întâi, comuniştii le confiscaseră maşina, casa şi firma (o fabrică de aţă), iar trei ani mai târziu, tatăl lui Milu a fost din nou arestat, ca "duşman de clasă". Detenţia în lagărul de muncă silnică de la Canal i-a fost fatală: a murit de cancer, în 1948.

Refugiindu-se din calea acestor vitregii ale sorţii, împreună cu mama sa, în Maramureş, Milu Hossu a venit apoi la Bucureşti, ca să urmeze cursurile Liceului Dimitrie Cantemir, unde a avut şansa întâlnirii cu un profesor de limba română, Constantin Manolescu, care l-a distribuit într-un spectacol cu "Răzvan şi Vidra", în rolul lui Moş Tănase, pentru ca după reprezentaţie să-l sfătuiască: "Milule, trebuie să faci teatru". Deşi revelaţia acestui dascăl, de care Milu îşi aminteşte mereu cu acelaşi respect nostalgic, avea să-i influenţeze viaţa definitiv, drumul lui nu şi-a pierdut  asperităţile.

Originea socială "nesănătoasă", conform discriminărilor politico-sociale proprii acelor ani de beznă, l-a împiedicat să intre la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" doi ani la rând - dar speranţa pe care i-o sădise în suflet fostul său profesor l-a ajutat să nu-şi piardă curajul - şi, în sfârşit, steaua lui a început să strălucească, mai cu seamă pe scena Teatrului C.I. Nottara, unde avea să cunoască atât ocaziile de a-şi dovedi din plin talentul, cât şi deschiderea spre marea popularitate în rândul publicului.

Prima oară l-am văzut în rolul lui Algernon Montcriff, din spumoasa comedie muzicală "Bună seara, domnule Wilde", după celebra "The Importance of Being Earnest", de Oscar Wilde, în regia neuitatului Alexandru Bocăneţ - unde împreună cu Ştefan Ioradche forma un cuplu comic, muzical şi coregrafic, de o virtuozitate savuroasă, alături de Carmen Stănescu, Migry Avram Nicolau, Ştefan Radoff, Alexandru Repan şi alţii. Totodată, a debutat în cinema cu "Cerul începe la etajul III" (1967, Francisc Munteanu), urmat de "Simpaticul domn R" (1969, Ştefan Traian Roman), "Cîntecele mării" (1970, Francisc Munteanu), "Decolarea" (1971, Timotei Ursu), şi mai ales primul său rol demn de reţinut: Ovidiu, din "Toamna bobocilor" (1975, Mircea Moldovan - alături de inegalabilul cuplu format din Marin Moraru şi Draga Olteanu Matei).

Farmecul său cuceritor l-a purtat prin destule roluri destinate marelui public, mai puţin semnificative sub aspectul dificultăţii, până la "Regăsire" (1977, Ştefan Traian Roman - o dramă romantică lipsită de sentimentalisme ieftine) şi o reîntâlnire cu acelaşi medic Ovidiu, în "Iarna bobocilor" (1977, Mircea Moldovan).

Pe scenă, l-am mai revăzut, printre multe altele, în "O lună la ţară", de Turgheniev, şi mai ales în "Coriolan", de William Shakespeare (1980, regia Dinu Cernescu), prilej de a-l urmări la repetiţii, cum compunea un rol surprinzător faţă de gama cu care ne obişnuise - un demnitar roman poltron şi demagog, în registrul satirei dramatice.

Nu peste mult timp, drumurile ni s-au încrucişat definitiv, odată cu cel mai cunoscut rol al său de film, în "Secretul lui Bachus" (1984, Geo Saizescu), film la care am avut ocazia să lucrăm împreună. Victor Mirea, incoruptibilul jurnalist poreclit "Balaurul", i-a prilejuit lui Milu o compoziţie surprinzătoare, de erou credibil în cheie comică, vibrând de temperament, într-un amestec dinamic de stângăcie şi siguranţă pe sine - reluat un an mai târziu, în "Secretul lui Nemesis" (tot de Geo Saizescu).

Totodată, un concurs de împrejurări în viaţa personală ne-a consolidat prietenia, ajutându-mă să-l descopăr pe omul Milu - cum spuneam, la fel de adevărat în viaţa ca şi pe ecran, platou şi scenă: dezinvolt, sincer, apropiat şi mereu spontan - şi, totodată, un colaborator serios şi devotat, de la care ştiai întotdeauna că poţi cere orice: n-am să uit eforturile sisifice ale acelor nopţi grele de filmare la Snagov, când "Balaurul", printre sinuozităţi de comedie, creşte spre dezlănţuirea finală din "...Bachus" (secvenţă convenţională şi conformistă, introdusă în scenariu doar pentru ca rigorile cenzurii să accepte accentele critice din restul filmului - dar pe care Milu reuşea s-o facă pe cât de dramatică, pe atât de credibilă), sau seriozitatea cu care îşi asuma rolul combativ din "Noi, cei din linia întîi" (1985, Sergiu Nicolaescu). Prietenia noastră de familie includea ambele cupluri, din păcate hărăzite să nu dureze...

Prima lui căsnicie, cu profesoara Anca Hossu, se apropia de sfârşit - dar la scurt timp după despărţire, s-a legat relaţia pe care anii au consolidat-o într-un mariaj "pe viaţă", cu actriţa Catrinel Dumitrescu, alături de care Milu a predat actoria începând din 1992, la iniţiativa bunului său prieten şi colaborator Geo Saizescu. În acelaşi timp, era la fel de solicitat, în filme mai importante, ca "Balanţa" (1992, Lucian Pintilie) sau mai derizorii - pe care, fără discriminare, le trata mereu cu acelaşi profesionalism.

După ultimul său rol cinematografic, în "Triunghiul Morţii" (1999, Sergiu Nicolaescu), şi-a continuat susţinut colaborările cu televiziunea, care nu-l ocolise niciodată - şi, desigur, creaţia teatrală, dintr-a cărei perioadă recentă se distinge "Bătrânul", de Maxim Gorki, în regia lui Catrinel Dumitrescu. Şi dacă filmul l-a evitat în ultimii ani, viaţa lui Milu îşi găsise în plan personal o compensaţie incomparabil mai valoroasă, căci nobleţea lui sufletească şi-a găsit expresia în iubirea de animale. S-a numărat printre personalităţile culturale implicate activ în protecţia câinilor fără stăpân şi lupta înverşunată contra incalificabilei "legi a eutanasiei".