Red Lights - A psi sau a nu psi

Puterile psi constituie, de vreo două secole încoace, un subiect de neîncetate controverse. Cel puţin în epoca victoriană, ajunseseră la mare modă - şi, evident, cam tot atunci au început să se dezvolte tehnicile de investigare a manifestărilor presupus paranormale. Se ştie că celebrul Harry Houdini îşi făcuse o profesiune de credinţă din a demonstra că în toate cazurile era vorba de fraude - cu ajutorul propriilor lui metode de iluzionism. Nu o dată, a fost chiar surprins plantând el însuşi "probele" scamatoriilor, numai spre a le dovedi ca atare - deşi, la drept vorbind, şi unele dintre cele mai celebre mediumuri acreditate, ca Eva C., Marjorie sau Daniel Dunglas Home, au fost uneori prinse cu mâţa-n sac. Realitatea este că fenomenele metapsihice veritabile sunt extrem de rare - şi foarte greu controlabile (cum spune şi o replică din filmul de faţă: "Nu este o ştiinţă exactă!"), şi chiar şi posesorii autentici ai acestor facultăţi cad adesea în capcana de a supralicita, falsificând, pentru a nu-şi dezamăgi spectatorii - sau, ce-i drept, ca să nu ajungă-n sapă de lemn... În vreme ce toate marile puteri ale lumii s-au apucat să le studieze serios şi să le aplice atât cât se poate (în cel mai strict secret, evident - inclusiv în cazul răposatei U.R.S.S., cu pretenţiile ei oficiale de aşa-zis "ateism"), s-au dezvoltat tehnici tot mai sofisticate de investigare - atât a paranormalului, cât şi a făcăturilor.

Aceasta este tema filmului "Red Lights" - până la un punct. Fiind un thriller axat pe neprevăzut, voi expune doar sumar subiectul, pentru a evita orice spoilere care i-ar strica tot farmecul, menţionându-le, acolo unde e necesar, numai la nivel generic. Scenariul lui Rodrigo Cortés urmăreşte corect povestea de pornire, dezvoltând-o ascendent şi incitant - dar, din păcate, din dorinţa de a fi prea incitant, subtil şi implicit, devine pe alocuri, la nivel de detaliu, neclar, confuz, greu de urmărit. Totodată, după ce construieşte un mister şi un suspense substanţiale, la sfârşit se dezumflă, într-un mod paradoxal: dezvăluirile privitoare la Simon Silver sunt banale şi previzibile - atât în sine, cât şi în raport cu felul cum a fost construit personajul şi contextul în care evoluează. Totodată, adevăratul twist final, din ultimele cadre, este - dimpotrivă - insuficient pregătit şi potenţat, şi parţial "deus ex machina". În plus, îşi pierde din forţă tocmai pentru că survine în urma unei întorsături dezamăgitoare (nu numai ca fond, ci şi la nivelul desfăşurării vizuale, pe care episoadele anterioare o preconizaseră ca mult mai spectaculoasă).

Pe de altă parte, însă, acelaşi Rodrigo Cortés salvează în bună măsură lucrurile pe partea regiei. Ştie să creeze suspense-ul (deşi, uneori, cam gratuit şi ostentativ - dar stilistic îi reuşeşte). Aceleaşi valenţe stilistice se regăsesc şi în modul de a filma, îngrijit şi expresiv (uneori, cam de-a dreptul... "expresivist"!) - totul, compensând în bună parte neclarităţile care altminteri ar fi riscat să decupleze spectatorul. Important este că totul se menţine corect pe o linie de interes mediană, destul de echilibrată - cu câteva excepţii: secvenţa suferinţei delirante a lui Tom Buckley după ce a pierdut-o pe Margaret (supralicitată disproporţionat), şi cea a bătăii din toalete (o violenţă inutilă, doar ca pretext pentru ca la confruntarea finală Tom să apară plin de sânge, şi doldora de porţelanuri sparte cu capul: o chiuvetă, un W.C., înc-un lavabou, încă două veceuri, şi tot aşa - toate, până la urmă vătămându-i chipul şi ţinutul pe picioare nefiresc de blând şi cu menajamente).

Cam la fel stau lucrurile şi în zona interpretării - ceea ce, din păcate, nu e tocmai bine, fiindcă actorii buni au întotdeauna şansa de a se ilustra prin creaţii de valoare, în funcţie atât de propriul talent, cât şi de posibilităţile ce li se oferă. Indiscutabil, cel mai strălucit este Toby Jones, în personajul complex şi alunecos al lui Paul Shackleton, directorul institutului - culmea, fiind abia al patrulea în ordinea importanţei! - deşi pentru el e doar un rol de rutină, sub nivelul de exigenţă din Infamous (2006 - Douglas McGrath) sau The Painted Veil (2006 - John Curran). Îi urmează Sigourney Weaver, interesantă şi convingătoare, dar insuficient valorificată şi ca personaj, şi ca actriţă. Cillian Murphy (protagonistul - care ar fi trebuit să ducă tot filmul), rămâne limitat şi liniar - iar Robert De Niro are măcar avantajul de a nu se mai compromite iar ca-n toate prostiile din ultimii ani, deşi nu răsare şi străluce: al său Simon Silver e dezvoltat sub amplitudinea presupusă de importanţa sa ca antagonist, iar ca actorie propriu-zisă nu i se propune nici cea mai mică provocare; un personaj negativ ca oricare altul, şi atât.

Ceea ce se poate spune şi despre "Red Lights" în ansamblul său: nici nu te dă pe spate, nici nu te scapă din mână; nici nu te farmecă, nici nu te enervează. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. În principiu, merge. În raport cu natura subiectului, şi cu generozitatea acestuia pentru tratarea cinematografică, se putea mult mai mult.