Răzvan Vasilescu - Între abject şi fermecător

Înşelător rol, Spiridon al lui Caragiale... Pare simplu şi uşor accesibil, dar e plin de capcane, riscând oricând să cadă în schematism... Dă impresia de simplism şi comoditate, când de fapt, în cele câteva replici ale sale, ascunde şansele celor mai surprinzătoare dezvoltări... L-am văzut rezolvat cuminte şi corect, sau coborât în banalitate - ori, dimpotrivă, dus în cele mai insolite direcţii... ca de exemplu, în compoziţia lui Răzvan Vasilescu din 1980, la Odeon - regia, Visarion Alexa.

Pe vremea aceea, Alexa mergea pe cai mari, şi aproape toate spectacolele sale explorau cele mai subtile resorturi ale pieselor puse în scenă, găsindu-le apoi soluţii inedite şi adesea şocante. Această montare cu "O noapte furtunoasă" scotea la iveală resursele de cruzime şi frivolitate ale universului caragialian, cu un Jupân Dumitrache (Nino Anghel) de o mârlănie agresivă şi o Veta (Dorina Lazăr) care reconstituia cu brutală veridicitate prototipul ţoapei de mahala, un Ipingescu (Aristide Teică) plasat pe inefabilul oligofreniei groteşti şi un Chiriac (Radu Panamarenco) reprezentând chintesenţa taurului tembel, o Ziţa (Rodica Mandache) înfipt-neroadă şi un Rică Venturiano (Florin Zamfirescu) cu accente perverse şi fasciste... şi, ultimul dar nu cel de pe urmă, acel Spiridon al lui Răzvan Vasilescu - un lungan spectral, uşor retardat şi presărat cu obsesii masturbator-voyeuriste. A fost prilejul de a-l cunoaşte pe acest actor mereu plin de surprize, capabil să construiască cele mai paradoxale combinaţii de venin şi farmec, de eroism şi poltronerie, de umanitate şi degenerare - mereu cu ajutorul unui set de mijloace expresive situate în zona deplinei dezinvolturi şi discreţii.

Născut în 14 august, 1954, la Ploieşti, Răzvan Vasilescu a parcurs încet dar sigur, vreme de vreo cincisprezece ani, drumul spre consacrarea plenară în cinema. După debutul din excelentul "Un om în loden" (1979, Nicolae Mărgineanu), participarea la "Blauvogel" (1979, Ulrich Weiss) şi Anton, din pe nedrept neglijatul "Mireasa din tren" (1980, Lucian Bratu), s-a remarcat într-o apariţie scurtă dar percutantă, în "Ştefan Luchian" (1981, Nicolae Mărgineanu). În acelaşi an, Lucian Pintilie l-a inclus în distribuiţia de mare prestigiu a controversatului "De ce trag clopotele, Mitică?" - astfel descoperindu-l pe actorul său fetiş din majoritatea filmelor postdecembriste. Au urmat o serie de alte personaje, inclusiv primul său rol principal, fără răsunet însă, în "Scopul şi mijloacele" (1983, Dan Marcoci - tandem cu Rodica Negrea), apoi "Faleze de nisip" (1983, Dan Piţa), şi din nou pe scena de la Majestic, în splendidul rol titular din "Amadeus", de Peter Schaffer (tandem cu Radu Beligan în Salieri) - şi altele, până la revelaţia din 1992, când "Balanţa" lui Lucian Pintilie l-a confirmat definitiv ca pe un actor cu resurse virtualmente nelimitate.

Acel Mitică Irod care relua într-o cheie cu totul diferită personajul lui Ion Băieşu - creat pe alte coordonate, nu mai puţin valabile, de Mircea Diaconu, în "Mere roşii" (1976,  Tatos) - impunea cu tărie un personaj frământat şi în ultimă instanţă neînvins, ca o imagine simbol extrem de complexă a românului din ultimii ani ai demenţialului regim comunist. Privirea aţintită de Răzvan şi Maia direct spre public, în ultimul cadru, cu acea halucinantă replică finală: "Dacă se naşte normal, îl omor", închidea în sine concluzia unui coşmar din care o naţiune întreagă (şi, în fond, cam tot Estul Europei) abia se trezise...

După acest definitoriu punct de cotitură, cariera cinematografică a lui Răzvan Vasilescu a continuat susţinut şi fără ezitări - cel puţin în registrul actoricesc, câtă vreme, aşa cum e aproape inevitabil pentru orice bun actor, a fost uneori solicitat şi în filme de o factură cel puţin îndoielnică. În orice caz, colaborarea cu Lucian Pintilie a rămas permanentă, şi chiar dacă nici unul dintre filmele lui ulterioare nu s-a mai ridicat la nivelul "Balanţei", Răzvan şi-a făcut impecabil datoria, asumându-şi şi exhibiţionismele gratuite ce i s-au impus în "Prea târziu" (1996 - tandem cu Cecilia Bârboră), şi agresivitatea exagerată din "Niki Ardelean, colonel în rezervă" (2003 - tandem cu Victor Rebengiuc), dar şi rolurile mai echilibrat concepute din "O vară de neuitat" (1994) şi Terminus Paradis (1998).
Pe lângă Lucian Pintilie, l-au mai solicitat în aceeaşi perioadă Radu Mihăileanu, în Trahir (1994) şi Train de vie (1998), Mircea Veroiu, în "Craii de Curtea Veche" (1995), Sergiu Prodan şi Viorica Mesina, în "Patul lui Procust" (2001), ŞŞerban Marinescu, în "Magnatul" (2004), Dan Piţa, în "Second Hand" şi "Femeia visurilor" (2005) şi "Ticăloşii" (2007), şi alţii.

Reîntâlnirea cu filmul de calitate i-a prilejuit-o rolul Marcel Ivanov, din "Marfa şi banii" (2001, Cristi Puiu), urmat la o distanţă de şapte ani de acel fascinant Doiaru, din "California Dreamin' (nesfârşit)", al lui Cristian Nemescu (2007) - din nou un personaj cât se poate de complex, sintetizând organic abjecţia şi umorul, micimea umană şi atotputernicia administrativă, sinceritatea şi făţărnicia, ca o oglindă a
întregii noastre societăţi de la sfârşitul deceniului trecut (că între timp, am ajuns şi mai rău). Dându-i în cel mai onorabil mod replica lui Armand Assante, Răzvan Vasilescu nu ne-a mai surprins cu nimic, oferindu-ne doar încă un eşantion al creativităţii sale atât de fecunde.

În sfârşit, ultimii ani (până în momentul de faţă) au fost marcaţi atât de accidente - un portret al lui Ionel C. Brătianu, în incalificabila mascaradă "Carol I" (2009, Sergiu Nicolaescu), o apariţie neînsemnată în fiascoul "Luna Verde" (2010, Visarion Alexa - cu totul altul decât cel de la începuturi), o caricatură facilă în tentativa de film comercial "Naşa" (2011, Virgil Nicolaescu şi Jésus del Cerro) - dar şi un nou personaj de factura celor cu care ne-a fermacat în trecut, şi anume sadic-obtuz-glumeţul Maior Alimănescu, torţionarul pervers din "Portretul luptătorului la tinereţe" (2010, Constantin Popescu); şi, undeva la cotitură, ne aşteaptă rolul său din "Undeva la Palilula", debutul în film al lui Silviu Purcărete. Evitând orice antepronunţare despre acest film învăluit în mister şi care-şi întârzie atât de mult premiera, ne putem rezuma la a spune că, date fiind antecedentele teatrale ale lui Purcărete, nu-l putem aştepta decât cu nerăbdare. ŞŞi, dată fiind experienţa scenică solidă şi îndelungată a amândurora, îndrăznesc să sper că Răzvan Vasilescu ne va oferi din nou, aşa cum ne-a obişnuit, o surpriză de cea mai bună calitate.