Marin Moraru, indiscutabil, unul dintre cei mai mari zece actori români ai tuturor timpurilor - alături de Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, George Constantin, Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Ştefan Iordache, Amza Pellea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici (un top Cinemagia pe care nu-l credem prea departe de adevărul absolut) - s-a stins din viață duminică, la Spitalul Elias, unde era internat din data de 10 august. Anunțul decesului a fost făcut, în direct, la Antena 3, de către directorul medical al unității medicale.
Scund, chel, clipind din ochii rotunzi deasupra zâmbetului tâmp - nici n-ai fi zis la o primă vedere că, dincolo de mască, se ascunde nu numai un talent actoricesc totuna cu perfecţiunea, ci şi o inteligenţă tăioasă, penetrantă, suprapusă peste o personalitate puternică, morală, intransigentă.
A fost genul de actor pe care - avându-l în trupă - devii abonat şi la o muncă de creaţie fascinantă, şi la cele mai imbatabile rezultate. Marin Moraru - care pentru atâţia dintre noi înseamnă „Monseur îi servit!", dar şi Diderot din „Nepotul lui Rameau”... Marin Moraru, actorul nedespărţit de subtilitate şi rafinament pe toată gama - de la cea mai neobservată tresărire a colţului gurii, până la urlet...
Cariera cinematografică
Acelaşi deceniu de aur a echivalat şi cu apogeul carierei sale cinematografice: după o ultimă trecere nereprezentativă (dar marcată de pecetea rarei sale expresivităţi - acel Ghiţă Petrescu, mut de spaimă în faţa ucigaşilor, din „Un comisar acuză", 1974, de Sergiu Nicolaescu), a urmat irezistibilul Vasilică, valetul moldovean solemn şi candid din „Actorul şi sălbaticii" (1975, Manole Marcus) - patru secvenţe scurte, din care conta de fapt numai una: momentul antologic de la micul dejun, cu Toma Caragiu, refăcând pentru penultima oară cuplul acela inegalabil ce le dăduse viaţă lui Pampon şi Crăcănel, sau Domnului şi Feciorului, din cea mai bună punere în scenă cu "Căldură mare", la T.V.R. Din acel moment, Marin Moraru n-a mai apărut în filme decât ca să taie brazdă.
În „Un zâmbet pentru mai târziu” (1974, Alexandru Boiangiu), compunea în tonuri scrâşnite un birocrat fără şira spinării. În „Elixirul tinereţii" (1975, Gheorghe Naghi), construia ambele vârste ale unui bătrânel ce revine temporar în floarea tinereţii, într-un spumos registru comic. În „Operaţiunea 'Monstrul'” (1976, Manole Marcus), i-o povestea „p-aia cu bicicleta galbenă” marelui său prieten şi partener Toma Caragiu, aflat deja în colimatorul nemilosului seism ce se apropia. Iar în paralel cu acestea, alături de Draga Olteanu Matei, se impunea în Toderaş, rolul său de cea mai mare întindere, şi supreme valenţe comice, din seria altfel mediocră a lui Mircea Moldovan cu „Toamna bobocilor” (1975) şi „Iarna bobocilor” (1977).
Tot în acei ani, Marin Moraru a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. (1974-1980), fiind unul dintre cei mai buni profesori pe care i-a avut vreodată şcoala românească de teatru şi film - înaintea perioadei negre din anii optzeci.
Câţiva ani mai târziu, se afla pe platourile filmului „Cuibul de viespi" (1987, Horea Popescu), cvasi-transpunere cinematografică a spectacolului de la Naţional, unde Moraru şi Dinică refăceau acelaşi cuplu de zile supreme: Ianache şi Georges. Tandemul fraţilor jucaţi de cei doi titani, şi mai ales scena citirii scrisorilor, unde umorul amândurora atinge cote halucinant-abisale, se situează printre mostrele de perfecţiune ale actoriei române.
Mult mai împlinite, dacă nu şi ca roluri, în orice caz ca filme în ansamblul lor, au fost prezenţele lui Marin Moraru pe ecran sub regia lui Dan Piţa, în „Concurs" (1982) şi „Faleze de nisip" (1983) - iar declinul cinematografiei româneşti din anii următori, marcat de criza de isterie a lui Ceauşescu de după acest din urmă film, s-a făcut simţit şi în cariera lui Marin Moraru (nu sub aspect valoric direct, el fiind unul dintre acei actori efectiv incapabil să joace mai puţin decât impecabil - ci prin faptul că, dată fiind calitatea tot mai scăzută a filmelor produse, spiritul său extrem de exigent l-a făcut să accepte din ce în ce mai puţine roluri). După o reîntâlnire cu Sergiu Nicolaescu („Ringul", 1985) şi încă două prestaţii neînsemnate, în 1987 („În fiecare zi mi-e dor de tine", de Gheorghe Vitanidis, şi „Chiriţa la Iaşi", de Mircea Drăgan), marele actor a renunţat la cinematograf - cu excepţia Fotografului din 2002, notabilă şi scuzabilă totodată, căci era în „Amen", de Costa Gavras!
Ar fi o făţărnicie nedreaptă să ascundem sub preş recentele roluri de televiziune: Cristofor, din serialele „Inimă de ţigan” (2007) şi „Regina” (2008), şi Costică, din „Aniela” (2009). Cu cea mai imparţială onestitate, trebuie să admitem că actorii, oricât de mari, nu trăiesc cu aer - iar dacă nu ştim să ni-i preţuim, nu avem nici un drept moral de a face mutre când îi vedem străduindu-se să supravieţuiească. Din fericire, măcar la nivel onorific Marin Moraru a beneficiat de recunoaşterea meritată, fiind nu numai Societar de Onoare al teatrului Naţional din Bucureşti (din 2002), ci şi laureat al Premiului pentru întreaga carieră, decernat la Gala Premiilor Gopo, în 2 martie, 2009. Într-adevăr, Marele „Marinuş", cum îi spuneau apropiaţii, este una dintre acele personalităţi fără de care arta, cultura, spiritualitatea românească în tot ce are ea mai esenţial, nu ar fi fost ceea ce este.
(copyright fotografii: Mediafax Foto)
Părerea ta
Spune-ţi părerea