Radu Muntean - Puternic, simplu, irepetabil

de Mihnea Columbeanu în 9 Iun 2012
Radu Muntean - Puternic, simplu, irepetabil

La începutul anilor '90, în acel tumult de Grand Guignol din care se chinuia să se nască un fel de "clasă politică", am văzut la TVR un filmuleţ doborâtor, intitulat "Şi ei sunt ai noştri" (1992), despre pitorescul bufon Ion I. Brătianu, sărman descendent al ilustrei dinastii, care inventase o "Uniune Liberală" cu câţiva membrişori şi arăta pe posturile TV cartofi pantagruelici şi lumânări de pus seara-n geam ca să-l voteze lumea primar al capitalei.

Filmul fusese realizat în A.T.F. (varianta de-atunci a fostului I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", actualul U.N.A.T.C), de Radu Muntean,  ca temă de anul II la regie: "Portretul contemporanului meu". Autorul dovedea nu numai un surprinzător umor propriu, însoţit de capacitatea descoperirii şi speculării umorului autentic (şi complet involuntar) al altora, ci şi o deosebită inteligenţă cinematografică.

Reuşea ca, dincolo de nivelul strictei observaţii, să contureze, din doar câteva tuşe esenţiale, un portret bogat şi profund al personajului respectiv - plus abilitatea de a-l face să se dea-n spectacol la nivel maxim, fără ca sărmanul ipochimen să aibă cea mai vagă idee despre ce era vorba...

Filmul începea "frumos", cu imagini solemne şi o voce convenţional-duioasă care rostea introducerea ca în orice documentar didactic pentru copiii de gimnaziu, pentru a glisa treptat spre grotescul delirant - culminând, printre altele, cu imaginile în care micul Brătian ţopăia behăind în tribună la meci, sau cu cele patru duble ale cadrului unde nu reuşea să scape de bâlbe, pe replica: "Un Kogălniceanu modehn...? Poate o simplă asemănahe fizionomică... sau poate... cine ştie..." (că era şi rârâit). Mi-am spus atunci: "Băiatul ăsta o s-ajungă departe, că prea «le vede» bine" - iar timpul avea s-o confirme, în ceea ce-l priveşte pe Radu Muntean, născut la 8 iunie, 1971, în Bucureşti.

Nu e de mirare că "Şi ei sunt ai noştri" a primit Premiul I la Festivalul Naţional de Film de la Costineşti, iar doi ani mai târziu documentarul "Lindenfeld" câştiga Preiul II la Sibiu, plus Premiul UCIN, Premiul special al juriului şi Premiul special al Fundaţiei Soros la Dakino, şi avea să participe la optsprezece festivaluri internaţionale. Premiate în repetate rânduri aveau să fie şi filmele lui ulterioare: "Ea" (1994 - anul absolvirii), documentarul "Viaţa e în altă parte" (1996) şi filmul de televiziune "Tragica poveste de dragoste a celor doi" (1996). Anii au trecut, şi uitasem de Radu Muntean; nu mai prea urmăream filmele româneşti, ocupat cu altele şi dezamăgit de degringolada din jurul anului 2000, presărată cu încercări penibile de a-nvia pisica moartă (fie din partea dinozaurilor, fie dintr-a unor tinerei neaveniţi)... Aşa se face că, într-o seară când un prieten mi-a propus să vedem un DVD (închiriase câteva), am ales, din curiozitate morbidă, o producţie autohtonă - convins că se va lăsa iar cu o amarnică dezamăgire. Nu ştiam nimic despre acel film - şi nu mai ştiam nici că ştiusem ceva de bine (de foarte bine!) despre autorul lui. Au fost de ajuns doar câteva cadre, ca să descopăr că mă înşelasem. "Furia" (2002) era un film "de consum" - opţiune din start riscantă, dat fiind că noi nu aveam (cum nu avem nici acum) tradiţia, sau măcar şcoala, cinematografului profesionist fără pretenţii, destinat exclusiv marelui public. Iar Radu Muntean a câştigat pariul: marele lui atu a fost acela că şi-a orientat povestea de aventuri spre o zonă familiară şi accesibilă: a tinerilor de la marginea societăţii, printre manelişti, clanuri ţigăneşti şi întreceri nocturne de viteză cu maşinile, prinşi în angrenajele unei afaceri care-i depăşeşte - o greşeală minoră soldată cu o datorie de mii de dolari, ce va degenera într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Dus pe umeri de tinerii Andi Vasluianu şi Dragoş Bucur (care aveau să-şi mai asume povara multor filme româneşti în următorii zece ani, de la cele mai proaste până la capodopere), "Furia" era dens şi tensionat, povestit cu ritm şi filmat cu stil. În pofida unor ezitări de construcţie spre sfârşit (mai ales în secvenţa culminantă, a uciderii lui Crocoi), filmul se impunea în memorie printr-un final percutant-sfâşietor cu discreţie, confirmându- ne (inclusiv datorită Premiului UCIN pentru cel mai bun debut) promisiunea titlurilor anterioare: aveam un nou regizor de film! Era acelaşi an în care "Marfa şi banii", al lui Cristi Puiu, marca naşterea Noului Cinema Românesc.

Prin urmare, nu e surprinzător că Radu Muntean, ca reprezentant al aceleiaşi generaţii de cineaşti - şi confruntându-se cu penuria cronică de fonduri din acei ani - a optat, după spectaculosul debut cu "Furia", pentru formula care avea să se consacre sub titulatura de "minimalism". Iar cel de-al doilea film al său de lungmetraj, conceput conform acestei paradigme, a arătat că depăşise complet micile nesiguranţe ale debutului, înscriindu-se pe o traiectorie constant ascendentă.

"Hârtia va fi albastră" (2006 - premiat la Sarajevo, Antalia şi Namur) a fost înscris, prin forţa împrejurărilor, în aşa-zisa "trilogie a Revoluţiei" văzute de noua generaţie, alături de "A fost sau n-a fost" (Corneliu Porumboiu) şi "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (Cătălin Mitulescu). Din toate trei, filmul lui Radu Muntean se distingea prin cea mai puternică forţă de penetraţie - spre deosebire de ironia amară a lui Porumboiu şi de tonurile trist-nostalgice ale lui Mitulescu. Realizat cu mijloacele economice ale minimalismului, în cadre preponderent largi (şi, adeseori, lungi - dar nu fără a-şi interzice şi montajul strâns, în unele momente de mare dramatism), "Hârtia va fi albastră" reuşea o reconstituire plină de semnificaţii a acelei nopţi delirante de 22-23 decembrie, 1989, situată sub spectrul speranţei (zădărnicite) şi al morţii (cât se poate de absurde) - inclusiv prin artificiul de a începe cu finalul (moartea eroilor, ciuruiţi gratuit de nişte militari buimaci), pentru ca în continuare să reuşească marea performanţă de a ţine spectatorii în priză tot timpul, deşi cunoşteau prea bine deznodământul poveştii, ba chiar şi să le trezească nădejdea imposibilă că poate, poate, totuşi nu se va termina aşa cum văzuseră...

Doi ani mai târziu, "Boogie" (participant la Cannes) a schimbat complet contextul, dar nu şi registrul - din nou un film minimalist, în decor contemporan de familie de astă dată, detaliind nuanţat despărţirea definitivă de tinereţe, la vârsta de "30 şi ceva" (conform titlului iniţial). Dragoş Bucur revine aici în rol principal, susţinând partitura non-eroicului protagonist în tandem cu Anamaria Marinca şi, apoi, în trio cu Mimi Brănescu şi Adrian Văncică. Marea performanţă a lui Radu Muntean este aceea de a reuşi să creeze o tensiune palpabilă, greu de suportat, în jurul unei simple nopţi de distracţie cu doi foşti colegi de liceu şi o prostituată - dezvoltând anecdotica anodină pe direcţia unei tulburătoare meditaţii morale.

Aceeaşi direcţie este urmată (şi aprofundată) cu cel mai recent (şi, indiscutabil, cel mai bun - până în prezent) lungmetraj al său, controversatul "Marţi, după Crăciun" (de asemenea, nominalizat la Cannes, precum şi la Gopo, pentru zece categorii). Radu Muntean duce mai departe drama de tip familial, atingând sfâşietoarea criză pe care filmul anterior o prefigura doar: divorţul, într-o familie aparent perfectă. Folosirea mijloacelor de expresie minimaliste atinge aici cote maxime, autorul construind tensiuni irepresibile şi fiori dramatici pătrunzători cu ajutorul cadrelor obsedant de lungi, axate eminamente pe jocul actorilor (Mimi Brănescu, Maria Popistaşu - şi, mai ales, Mirela Oprişor, în inegalabila secvenţă a confruntării cu cel ce până atunci i-a fost soţ), speculat abil prin încadraturi, iluminare şi mişcări de cameră discret-funcţionale.

În sfârşit, nu mai demult de acest an, "Vorbitor" (premiat cu Gopo pentru cel mai bun documentar) marchează revenirea temporară a lui Radu Muntean la filmul de non-ficţiune, reiterându-i marea capacitate de a percepe umanitatea personajelor sale (aici, deţinuţi autentici, de ambe sexe, angajaţi în relaţii amoroase şi chiar conjugale, dincolo de gratiile închisorii). O serie de interviuri atent conduse şi filmate cu discreţie şi simplitate (dar deloc simplist), pentru a ne comunica măcar puţin din dramele pur omeneşti trăite de aceşti marginalizaţi ai sorţii.

Fără doar şi poate, calitatea atât de substanţială şi susţinută a filmelor lui Radu Muntean se întemeiază, în mare parte, pe profilul personalităţii sale - un om simplu şi direct, complex fără să se complice, cu o inteligenţă nativă conturată echilibrat şi un instinct special al discursului şi expresiei cinematografice. Observându-i filmografia, putem constata uşor că, deşi are, ca orice artist, teme şi mijloace de expresie predilecte, până acum nu s-a repetat niciodată.

Taguri:  Radu Muntean

Părerea ta

Spune-ţi părerea
Dacianus pe 9 iunie 2012 20:44
Nu exista filme mai scarboase si mai lipsite de orice bun simt ( fie si macar estetic), ca cele facute de individul asta.
Pitbull pe 9 iunie 2012 22:19
...si marmota învelea barbituricele în staniol.
Dacianus pe 10 iunie 2012 12:24
Ah, tu ai scris articolul. :p Sincer, dupa cum ai catalogat "S-a furat mireasa" nu credeam sa te vad laudand vreodata o esenta protv-ista pura cum e asta. :D
alex_il_fenomeno pe 29 iunie 2012 00:22
mai asteptam multe de la el , si mai diverse !

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Cronică

jinglebells