Vezi uneori cate un film si simti ca nu te convinge, si pace - dar, cand ii spui autorului, ti-o si reteaza: "Pai e dupa un caz real, dom'le, asa a fost si-n realitate!" Ei, si? Alteori, descoperi cate o intamplare, situatie, biografie, etc. din celebra familie a lui "Viata mea e un roman". O asterni frumos pe hartie si dai fuga-fuguta cu ea la un producator. Un consilier al lui o citeste, se uita la tine cu ochi straini si goi, si te intreaba bland: "Ei, si?"
Asadar, prin 1981, Chris Gardner era sarac lipit, somer, parasit de nevasta, c-un fiu la gradinita, dati afara din toate locuintele pentru neplata chiriei, de-au ajuns sa doarma la azilul de noapte - saracii. Dar Chris nu s-a lasat, nu s-a sinucis, nu s-a luat de bautura, n-a dat la nimeni in cap ca sa-i fure pormofelu', ci a continuat sa lupte, sa faca munca patriotica urmand totodata si cursuri de agent, pana-ntr-o zi cand, ce sa vezi, firma unde era stagiar pe gratis i-a dat un post de broker - yay! Peste ani de zile, multimilionar, Chris dadea bani la azil si la saraci si povestea intr-un interviu, pe "20/20", cum nu si-a pierdut el credinta si pan-la urma Dumnezeu la ajutat si-acuma uite la el!
Foarte frumos.
Foarte adevarat.
Foarte cinematografic.
...Cu conditia sa si stii sa faci un film interesant dintr-o poveste adevarata interesanta.
Nu e cazul sa insir acum tot pomelnicul de reguli, in mare parte modulare, adaptabile, elastice, tinand mult de experienta si intuitie, care guverneaza acest parcurs - de la faptul de viata la povestea de fictiune. V-as trimite doar la Costa Gavras, cu «Z» si «L'Aveu», ca sa vedeti cum a facut. Sau la Oliver Stone, cu atatea altele, si mai bune, si mai rele. Sau la Cristi Puiu. Sau chiar la "Ultimul rege al Scotiei", care chiar acum ruleaza pe ecrane!
Numai ca, din pacate, scenaristul Steven Conrad si regisorul Gabriele Muccino n-au stiut decat o parte din reguli - sau, poate, or fi cunoscut mai multe, dar le-au aplicat aiurea. Un exemplu: pe la inceputul filmului, apare foarte mult cubul lui Rubik. In realitate, Chris n-avusese nici o treaba cu el - dar ei l-au preluat din arsenalul epocii si l-au folosit ca pe un carlig care sa amorseze relatia cu un personaj ce ulterior se va vadi decisiv, totodata relevand vointa, ambitia si aptitudinile eroului. Admirabil - si insuficient! Cubul lui Rubik Ernö ajuta la construirea unei secvente reusite, si nu rezolva nimic in planul dramaturgiei - cu sau fara el, povestea tot acolo ajungea.
Si pana sa ajunga, curge exasperant de repetitiv si monoton. Mereu si mereu, aceiasi proprietari care cer chiria pana-l dau afara, aceleasi mici ghinioane (scannerul de oase pe care fiecare trecator cum il vede, cum il fura), si mai ales, aceleasi alergaturi inutile pe strazi (ba ca s-ajunga la timp la un interviu, ba ca sa-si ia inapoi scannerul furat, ba ca sa nu-l prinda taximetristul pe care a fost nevoit sa-l tepuiasca). Da, copii, stiu, asa e si-n viata - ghici ghicitoarea mea: si eu am trecut prin d-astea, ani de-a randul, ca doar traim in Romania, nu-n Suedia! - dar in filme nu e ca-n viata! Una la mana, autorii aveau nevoie de mai multa imaginatie. A doua la mana, de o mai riguroasa stapanire a alfabetului meseriei.
Am avut surpriza neplacuta de a-l vedea pe Will Smith, atat de simpatic si interesant in filme comerciale ca "Independence Day" sau "Men In Black", jucand salciu si fara nici un Dumnezeu - serios, mult mai bine se prezinta fiu-sau (din film si din viata), Jaden Christopher Syre Smith, care la cinci ani sau cati o fi avand (personajul atatia are) e intr-adevar natural, hazliu si inventiv. Thandie Newton, in rolul nevestei/mame care, ajunsa la capatul rabdarii, ii paraseste, nu mi s-a parut nici ea cine stie ce sfaraiala. In rest, schite dragute de portret, cu detalii ingenioase de caracterizare, la personajele secundare - inclusiv boschetarul nebun obsedat de masina timpului, sau C.E.O.-ul care refuza orice deal, dar ii duce la meci.
Si-apoi... cum, Doamne nu ma lasa, cum sa nu te duci cu gandul la De Sica si ai sai "Hoti de biciclete"? Un film care nu numai ca se urmareste - si acum - cu sufletul la gura, dar te mai lasa si pus pe ganduri big time! Si stiti de ce? Pentru ca, dupa ce tatal si fiul s-au invartit in jurul cozii de la-nceput pana la sfarsit, nu se rezolva nimic! Ba din contra, il mai si bumbacesc aia cand, ajuns la capatul rabdarii, bietul om incearca si el sa fure o bicicleta.
Altfel spus... "Fericirea nu se atinge niciodata... dar in cautarea ei, merita sa alergi toata viata." (Vama Veche, "Calul din Marlboro"). Asta e arta, copii, asa-i in filme - ca-n "Ladri di biciclette" si ca-n "Calul din Marlboro". Povestea lui Chris Gardner a fost interesanta-n viata, dar pe ecran balteste - sau, cu alte cuvinte, "purcelul nu guita artistic".
Drept pentru care, simt nevoia sa inchei cu lucrul care mi-a placut cel mai mult, si pentru care ma bucur intr-adevar ca am vazut "In cautarea fericirii": La un moment dat, fiul ii spune tatalui urmatorul banc:
In largul marii, un om se zbatea sa nu se inece. Vine o barca:
"Hai, urca la bord!"
"Nu, multumesc, Dumnezeu ma va salva!"
Pleaca barca, se mai zbate el ce se mai zbate, apare inca o barca:
"Haide, sus!"
"Nu, mersi, Dumnezeu ma va salva!"
Se duc si astia, omul nostru se ineaca, ajunge-n Rai si se duce glont la Dumnezeu:
"Bine, Doamne, asa-mi rasplatesti Tu mie credinta? De ce nu m-ai salvat?"
"Poftim...? Pai nu ti-am trimis doua ditamai barcile?!?"
Il stiam de ani de zile, da-l uitasem. "The Pursuit of Happiness" mi l-a reamintit. Sar'na!
