În penultimele decenii ale mileniului trecut, mai exact prin anii '60-80, Puiu Călinescu era nelipsit din tot ceea ce însemna DISTRACŢIE în arta spectacolului românesc: cinema, teatru de revistă şi, mai ales, televiziune. Aproape că nu exista emisiune de varietăţi sau album duminical în care să nu aibă cel puţin o apariţie, cu umorul său inimitabil şi fizionomia de o adorabilă urâţenie caricaturală. Acea mobilitate facială mereu plină de surprize l-a făcut să fie comparat cu însuşi Louis de Funès - şi pe bună dreptate.
Ar putea părea o limită faptul că se specializase exclusiv în comedie (mai mult - comedia bufă "trăsnită", mereu cu acelaşi tip de personaje tembel-zbuciumate) - dar pentru cei care şi-l amintesc, sau îi văd acum filmele, nu încape nici o îndoială că Puiu Călinescu reuşise să ducă acest gen umoristic pe culmile inepuizabilului - găsea încontinuu acele permanente resurse de prospeţime care-l fereau de banalizarea şi manierismele instalate, de la un timp, chiar şi printre unii dintre cei mai populari colegi ai lui de scenă şi ecran. Şi se mai regăsea în personalitatea lui artistică un "ceva" greu de definit, un inefabil al omului simplu şi candid, preluat de pe meleagurile care-l formaseră - cartierul Griviţa din Bucureşti, unde s-a născut în ziua de 21 iunie, 1920, fiind apoi crescut doar de mama lui, muncitoare la fabrica de ţigări. După moartea ei prematură (la douăzeci şi trei de ani, lăsând în urmă un fiu de numai şase), micul Puiu a rămas în seama bunicii; umblând mai mult hai-hui pe străzi, s-a ales şi cu un an de repetenţie la şcoală - dar asta n-avea să-i afecteze cu nimic moştenirea partenă: un talent rupt din rai, reuşind ca de-a lungul anilor să-l depăşească pe al tatălui său, actorul Jean Tomescu.
După primii câţiva ani de lansare şi consolidare a carierei, jucând în scurtele "completări" revuistice reprezentate pe-atunci pe avanscenele sălilor de cinema înainte de a începe proiecţia filmelor, tânărul actor s-a angajat, în 1948, la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase" - pe care nu l-a mai părăsit timp de aproape o jumătate de secol, până în 1997 când, la data de 16 mai, şi-a dat obştescul sfârşit, cu o lună şi ceva înainte de a împlini şaptezeci şi şapte de ani. De la un timp, prestigiul său de monstru sacru al comediei i-a dat posibilitatea de a-şi scrie singur textele, găsindu-le adesea titluri pe cât de adecvate soiului de personaje pe care le
interpreta, pe atât de originale: "Sonatul lunii", "Trăsnitul meu drag", "Un băiat de zahăr... ars", "Frumosul din pădurea... zăpăcită", "Idolul femeilor", "Eu vă fac să rîdeţi", "E nemaipomenit!", "Omul care aduce rîsul", "Bărbatul fatal", "Superman", sau "O seară la Boema". Pe lângă aceste one-man-show-uri, a mai jucat în nenumărate piese şi scenete, dintre care se mai reţin şi acum: "Bujor al doisprezecelea" (rol principal, alături de Dan Demetrescu, Elena Burmaz, Al Giovani, Vasile Tomazian şi Titus Ozon - celebrul fotbalist şi antrenor al epocii), "Azilul MacFerlan", "Fără mănuşi", "Cer cuvîntul!", "Un băiat iubeşte o fată", "Ca la revistă", "Pagini alese din revista de altădată" (cu care şi-a început şi activitatea pe tărâmul regiei - deocamdată doar ca asistent), "Nicuţă... la Tănase", "Femei... femei... femei...", "Restaurant de lux", "Magazin de stat", "Bimbirică", "Băiatul cu sticleţi", "Nu servim în stare de ebrietate", "În gară", "Inspecţie", "Ora de gimnastică".
Deşi mediul lui predilect de expresie artistică era scena teatrului de revistă, Puiu Călinescu a pătruns şi în casele şi sufletele tuturor, aşa cum spuneam la început, prin intermediul televiziunii - de unde merită să-l amintim pe cel mai îndrăgit personaj al lui, celebrul Spirache (genul de subaltern care încasează toate scatoalcele, dar cade mereu un picioare: un amestec de neghiobie şi şiretenie cu fasoane, construit cu o savoare unică) - la care se adaugă şi bogata sa carieră cinematografică, desfăşurată pe parcursul a douăzeci şi cinci de ani.
Din păcate, absenţa continuă, încă din acele vremuri, a "filmelor de gen" în peisajul cinematografiei româneşti l-a pus pe Puiu Călinescu în situaţia paradoxală de a se reduce la statutul unei (delicioase, de bună seamă!) pete de culoare în contextul unor comedii în genere extrem de slabe. A făcut excepţie satira socială "Directorul nostru" (1955), de Jean Georgescu, precum şi filmele lui Ion Popescu Gopo, începând cu "O poveste ca-n basme" (1959) şi "S-a furat o bombă" (1961) - roluri de pantomimă, ambele filme fiind virtualmente lipsite de replici. Începuturile evoluţiei sale pe ecran s-au cristalizat cel mai interesant în surprinzătoarea compoziţie a lui Gerilă, din "De-aş fi... Harap-Alb" (1965), de pe platourile căruia a trecut în legendă vestitul moment cu calul lui Florin Piersic, pe care-l apucau pandaliile de fiecare dată când apărea Puiu Călinescu, costumat, în faţa lui, aşa c-a trebuit să-l lege la ochi ca să poată filma - şi, tot sub bagheta extravagantului Gopo, în "Faust XX" (1966).
Neîndoielnic, însă, cel mai celebru personaj de film al lui Puiu Călinescu rămâne Trandafir, din trilogia "B.D."-urilor lui Mircea Drăgan (1970, 1971, 1972) - submediocre atât ca filme poliţiste, cât şi pe partea comediei, dar salvate, ba chiar ajunse la o faimă nemuritoare vie (lumea le mai degustă chiar şi acum, după patru decenii), de către prestaţiile extraordinarilor actori comici din rolurile principale (Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Jean Constantin şi alţii).
A mai vizitat ecranul în treacăt, prin "Fraţii Jderi" (Mircea Drăgan, 1974), "Serenadă pentru etajul XII" (Carol Corfanta, 1976), şi "Expresul de Buftea" (Haralambie Boroş, 1978), pentru ca ultima sa apariţie să fie, din nou, o mică bijuterie de sine stătătoare într-o comedie, la fel ca mai sus, extrem de discutabilă în sine, dar devenită filmul românesc cu cel mai mare succes de public al tuturor timpurilor, datorită conjuncturilor şi, mai ales, imbatabilei sale galerii de actori: "Nea Mărin miliardar" (1978). Aici, Puiu Călinescu era chemat ca să-l imite, fără nici un Dumnezeu din scriitură şi regie (Sergiu Nicolaescu, care oricum n-a avut niciodată nimic comun cu comedia, aflându-se la începutul declinului său profesional-artistic), pe însuşi Columbo - dar inconsistenţa partiturii a fost suplinită, ca de-atâtea ori, de harul său nativ fără egal. Şi chiar dacă, în continuare, genul filmelor promovate de regim (în ambele sale forme: anterioară şi ulterioară lui 1989) nu l-a mai adus pe ecran niciodată, până în 1997 când a urcat pe o scenă mult mai înaltă, în faţa unui public vecin cu divinitatea, Puiu Călinescu a rămas, după cum o demonstrează şi continua vandabilitate a filmelor sale, un actor care trăieşte cu adevărat veşnic în sufletele publicului.

Părerea ta
Spune-ţi părereaMultumim Mihnea (pitbull), thumbs up! :-)
Oricat de tentanta ar parea ideea, nu stiu insa cu ce ar schimba lucrurile votarea articolelor. M-am gandit si eu cu ceva vreme in urma la introducerea unui asemenea sistem, dar m-am ferit sa-l propun pentru ca un articol, indiferent daca bun sau rau dar care inflameaza discutii si atrage in continuu vizite pe site, va ramane oricum mai multa vreme plasta la vedere, chiar daca apar unele noi. Articolele apun, sau cel putin asta e observatia mea, cand numarul de vizite scade. Deci calitatea lor practic nu conteaza, ci cate reactii produc ele.
Notarea lor ar introduce intr-adevar posibiliatea cititorilor de a-si exprima preferinta in materie de tipuri de articole si de tematica.
Dar gandeste-te bine - aici e un risc major, pentru ca s-ar putea sa constati ca vei capata numai... "manele". Si atunci nu va mai fi vina autorilor neinspirati, ci a ta pentru a ai dat frau liber democratiei.
Vox populi, vox dei...
R.I.P Puiu Calinescu
Foarte buna treaba Mihnea Columbeanu.
bravo
Totusi roulul acestui site este sa aduca bani care sa permita.... aparitia altor articole bune si evident, o rasplata pentru care depun efortul de a le scrie.
Ca atare introducerea notarii articolelor zic eu ar contribui cu foarte putin la interesul financiar al site-ului. Poate ar canaliza tematica abordata (intr-un mod riscant cine stie), dar ma indoiesc ca ar disciplina un pic calitatea comentariilor sau ar elimina vulgaritatea si lipsa de educatie.
ps - scuze pentru continutul off-topic. Ma lasasem purtat de valul dialogului...
Din pacate:
- generatia actuala nu mai cunoaste valorile de atunci, acei minunati actori care ne umpleau de o bucurie saraca revelioanele si serile de teatru.
- apreciem un lucru - sau si mai grav un om - abia cand nu mai e printre noi.
Nu stiu despre voi, dar eu am prins TOTI acesti actori minunati la apogeul carierei lor. Si sunt tot mai putin. Tot mai putini printre noi... Si te cam doare sufletul la fiecare pierdere din asta...
Dumnezeu sa-l odihneasca