În Ad Astra, Brad Pitt joacă rolul unui astronaut care cutreieră galaxia în căutarea tatălui său dispărut. Regizorul James Gray, cunoscut cel mai mult pentru filmele sale independente, relata la Toronto Film Festival că a dorit să înfăţişeze „cea mai reuşită descriere a călătoriilor spaţiale realizată vreodată într-un film”. Sf-ul va avea premiera în România pe 20 septembrie.
Criticul John Nugent, de la publicația Empire, notează că „Ceea ce îl departajează de filmele recente plasate în spaţiu este contextul. Viitorul, aici, pare familiar şi plauzibil, călătoriile spaţiale au devenit ceva banal, normal, şi cu aceleaşi metehne ca şi zborurile low-cost. Tainele spaţiului au fost invadate de banalităţile Pământului; luna a devenit un teritoriu disputat şi un loc de scos banii de la turişti, nicidecum o cucerire a viitorului”.
Deşi Ad Astral nu va avea premiera globală până în septembrie, a avut premiera joi la Festivalul de Film de la Veneţia, unde a câştigat elogii de la un capăt la celălalt. Iată câteva dintre ele:
„Pitt este într-o formă excelentă cu rolul cel mai matur, cel mai sensibil din întreaga lui carieră de actor. Vine oare primul Oscar pentru Brad Pitt?", se întreabă James Mottam, de la Total Film/Games Radar+.
„Un film extraordinar, tare ca oţelul şi construit cu un aer autentic de zel. Ad Astra, atenţie, merge până la capăt - şi are îndrăzneala să ne ia cu noi în aventură”, a notat Xan Brooks, de la publicația The Guardian.
„Filmul porneşte în ambianța emoțională cu care ne-a obișnuit regizorul, dar cu nişte note abia perceptibile care pot vorbi de o suferinţă existenţială. Filmul se reazemă doar pe umerii lui Pitt, împovărați, dar într-o altă manieră decât erau în Once Upon a Time in Hollywood. Jocul său a fost aici aşa de introvertit şi de discret, pe când rolul său la Tarantino a fost inteligent şi extrovertit - o adevărată prestaţie de stea între stele”, a notat Robbie Collin, de la The Telegraph.
„Pitt reuşeşte cu bine să transmită o senzaţie de suferinţă filială sub o carapace de duritate. Rănile lăsate de lipsa tatălui sunt mai vii decât putem crede, şi ultima treime a filmului este emoţionantă”, scrie Phil De Semlyen, de la Time Out
