„O temă recurentă în acest an este complexitatea maternităţii: dorința de a avea copii și până unde va merge o mamă pentru a-şi proteja copilul. Acesta a fost abordată în excelentul film al Annei Zohra Berrached „24 Wochen/24 weeks” (Ursul de Argint pentru Julia Jentsch), melodramaticul „San Fu Tian/Dog Days” al lui Jordan Schiele, poeticul „Tempestad” al lui Tatiana Huezo și chiar atinsă în „Midnight Special”, vânătoarea SF a lui Jeff Nichols. „Shelley’ și „The Ones Below” au abordat această temă în 2016 prin lentila de suspans a genului horror ... cu rezultate diametral opuse”, scrie criticul David Mouriquand pe Berlinale Blog, parte a publicației online www.exberliner.com.
În „Shelley”, Louise (Ellen Dorrit Petersen) şi Kasper (Peter Christofferson) sunt un cuplu danez care trăieşte în izolare aproape totală în mijlocul pădurii, lângă un lac pierdut în ceaţă. Ei se ascund de lumea modernă: fără electricitate, fără tehnologie... şi fără carne. Ea visează să devină mamă, dar tot pierde sarcinile. Sosirea unei românce, Elena (Cosmina Stratan), ar putea fi răspunsul la rugăciunile lor disperate. Fără bani şi cu gândul la propriul copil lăsat în România cu părinții ei, Elena este de acord să devină mamă surogat. Cu toate acestea, pe măsură ce sarcina dureroasă progresează, creşte sentimentul ei că ceva nu este în regulă cu copilul...
De la deschiderea sa gotică la sosirea Elenei, „Shelley” pare să bifeze o mulțime de tropi ai genului și ultimul lucru la care te-ai aștepta este ca așteptările să-ţi fie răsturnate. Scenariul lui Ali Abbasi și Maren Louise Kaehne (un nume cu care fanii serialelor „Borgen” şi „The Bridge” sunt familiari), „Shelley” aminteşte de „Rosemary’s Baby” și „Profeţia”, dar sare peste ipoteze din poveştile tematice despre părinţi și atitudinea privilegiată a europenilor față de imigranți.
Debutantul Abbasi regizează cu flerul unui profesionist și este în mod clar experimentat în a arunca o provocare sau două. De asemenea, el înțelege clar că este întotdeauna mai înspăimântător să nu dezvălui prea mult, să rămână cumpătat când vine vorba de efecte stridente și să favorizeze inflația de tensiune în orice moment. Arta lui se completează cu cea a lui Nadim Carlsen și Sturla Brandth Grøvlen: imaginile lor surprind sentimentul rece de claustrofobie al peisajului uluitor, ceea ce face „Shelley” o bijuterie de atmosferă a horrorului psihologic.
Când vine vorba de distribuţie, toţi sunt în formă maximă, dar ecranul este acaparat de Cosmina Stratan. Cunoscută pentru premiul de la Cannes (rolul din filmul „După dealuri” al lui Cristian Mungiu, ea reușește să transmită în mod credibil temerile trăite, până la punctul când devine de nerecunoscut pe masură ce sarcina îşi ia tirbutul. O vei iubi la fiecare scenă, iar paranoia palpabilă se bazează foarte mult pe interpretarea ei.
„Shelley” se clădeşte cu încredere pe pietre de hotar cinematografice și îşi modelează propria identitate. Însă „The One Below”, film din aceeași secțiune a festivalului de la Berlin nu reuşeşte.
Regizorul de teatru David Farr vine cu primul său film de lungmetraj și, pentru un om a cărui activitate scenaristică include unele dintre cele mai ambițioase sezoane ale serialului „Spooks”, te aştepţi la câteva emoții puternice. Din păcate, povestea despre cum „în Londra, nu-ţi cunoşti niciodată vecinii” vine de pe o miză similară cu ce din „Mâna care împinge leagănul”. Aceasta se concentrează pe modul în care o femeie însărcinată (Laura Birn) își pierde copilul; soțul ei (David Morrissey) acuză inițial de tragedie pe vecina ei însărcinată (Clémence Poésy) și pe soțul acesteia (Stephen Campbell Moore). Pe măsură ce timpul trece și copilul ei se naște, chinuita chinuit Poésy devine tot mai paranoică: sunt locatarii de la parter într-adevăr pe urmele ei și ale copilul ei sau este un caz consistent de depresie postpartum?
Poésy și Morrissey fac tot ce pot cu personajele lor într-o singură notă, dar nimic nu poate opri „The Ones Below” din scenariul său în stil Hitchcock. Spre deosebire de infinit mai sofisticatul „Shelley”, în filmul lui Farr, fiecare secvenţă narativă este telegrafiată. Momentele previzibile continuă să se adune, atât de multe încât vei începe să fii distras de alte goluri ale scenariului precum: Cum îşi permit acești oameni astfel de case în Londra?
Promisiunea unui mare final nebănuite care ar putea să răscumpere povestea și să justifice clișeele nu se materializează și rămâi cu impresia unui film care este atât de îndatorat cineaştilor anteriori, încât uită să stea pe propriile picioare. Se ajunge la punctul în care o întreagă răsturnare de situaţie este puternic inspirată de un detaliu infam din „Suspiciune” a lui Hitchcock şi ultima filmare a lui Polanski. Omagierea maeştrilor este un lucru bun, dar aici, sentimentul copleșitor de déjà-vu se învecinează cu plictiseala.
