Portret de regizor cu Ana Lungu

Aflat mai bine de patru ani în pregătire, Autoportretul unei fete cuminţi a fost terminat la sfârşitul anului trecut şi îşi începe itinerariul festivalier în selecţia Festivalului internaţional de film de la Rotterdam (21 ianuarie - 1 februarie), unde are prima proiecţie duminică. O producţie ultra-independentă, filmul aduce o nouă voce feminină în cinema-ul nostru: Ana Lungu. Iată mai jos un interviu cu regizoarea despre provocările filmului ei şi ce înseamnă să faci cinema independent în România.

Ce te-a determinat să faci Autoportretul şi cum te-ai încumetat să-l produci independent?
În cazul meu, nu aveam altă posibilitate să fac acest film. Nu am câştigat finanţare nici de la CNC, nici alte granturi sau sponsorizări, deci nu prea aveam altă variantă.

Ce înseamnă să faci cinema independent în România?
Înseamnă prieteni adevăraţi şi multă generozitate din partea celor implicaţi. În primul rând din partea casei de producţie Mandragora care acceptat să mă sprijine şi să mă susţină într-un proiect în care am pornit practic de la zero.

Pe Cristi (Puiu - n.r.) îl ştiu de mai multă vreme, am lucrat la Moartea domnului Lăzărescu şi apoi ca asistentă de regie la reclame, dar pe Anca (Puiu - n.r.) abia acum am cunoscut-o la lucru. Am descoperit un om foarte bun si generos - calităţi umane mai rar întâlnite la un producător. Cu ajutorul ei şi al prietenilor mei, ni s-au alăturat şi alte companii: Papillon Film (Paul Negoescu) pe partea de lumini, Castel Film pentru cameră, am filmat pe un ARRI ALEXA, şi Cinelabs România cu ajutorul cărora am finalizat postproducţia şi am reuşit să terminăm propriu-zis filmul.

Majoritatea oamenilor din echipă (Dana Bunescu, Silviu Stavilă, Marius Olteanu, Vladimir Iuganu, Vlad Voinescu) îmi sunt prieteni şi au acceptat să vină să lucreze pe gratis la film. La fel şi în cazul actorilor: Elena, Emilian, Iris, Andrei, Alex, Radu, Istvan, Fatma. Şi acum, pe partea de promovare, beneficiez de ajutorul foarte eficient al lui Cătălin Anchidin. La final mă consider o persoană foarte norocoasă şi iubită de cei din jur şi sper să nu-i dezamăgesc.

Cât a durat realizarea proiectului?
Am început să lucrez mai serios la scenariu în 2010, după Locarno. Filmările s-au desfăşurat în două etape: prima în noiembrie-decembrie 2013, când s-a filmat cea mai mare parte a scenelor. A urmat apoi montajul care a durat câteva luni. În această perioadă am lucrat propriu-zis mult mai putin, dar a fost necesar să treacă timp ca să mă pot detaşa de scenariul iniţial, ca materialul filmat să se aşeze. După ce am finalizat împreună cu Dana Bunescu o prima variantă a filmului am hotărât că mai este nevoie să filmăm şi în august 2014 am mai completat cu trei scene.

Ai avut vreun moment în care te-ai temut că nu vei termina producţia?
Da, am avut. Cu puţin timp înainte de a începe filmările, când s-au retras din proiect două persoane pe care contam. A fost unul din momentele în care rolul Ancăi Puiu a fost important, atât ca soluţii la probleme, cât şi ca încurajare.   

Titlul şi faptul că părinţii protagonistei sunt interpretaţi de propriii tăi părinţi sugerează că filmul e cel puţin în parte autobiografic. Unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea?
Aspectul autobiografic se referă la lumea cu care relaţionează, în care trăieşte personajul principal. Părinţii Cristianei sunt jucaţi în film de părinţii mei, prietenii ei sunt prieteni de-ai mei, din acest punct de vedere viaţa ei seamănă cu a mea. Dincolo de asta, întâmplările şi situaţiile din film sunt fictive, rolurile principale sunt interpretate de actori profesionişti cu experienţă în teatru. Cristiana este un personaj inventat, nu sunt eu, iar  Elena Popa a contribuit în mare măsura la realizarea lui.

Crezi că titulara cuminţenie este o problemă a unei întregi generaţii?
La nivelul generaţiei mele, care am trăit copilăria şi primii ani de şcoală în timpul  comunismului, mi se pare că modelul parental încă dominant este cel autoritar, în care este valorizată atitudinea cuminte şi ascultătoare a copilului. Cristiana se confruntă cu acest tip de relaţionare de care încearcă să se desprindă, fără a fi însă dispusă să renunţe la anumite avantaje.
 
Te-a ajutat Cristiana să te înţelegi mai bine, să închei etape din viaţa ta?
Nu stiu exact ce să răspund, poate e prea devreme. Dar cred ca experienţa acestui film cu tot ce a implicat în plan personal şi profesional a schimbat nişte lucruri in mine, dar pe care nu le conştientizez încă exact.

Ce te-a determinat să-i înconjori pe actorii principali, Emilian Oprea şi Elena Popa, cu actori amatori?
Îmi place să lucrez cu neprofesionişti pentru ca, spre deosebire de actori, ei nu au exersat capacitatea de a se controla în faţa camerei şi se expun mai mult, cu toate defectele care îi fac să fie mai vii, mai umani. Există un proverb care spune că ne plac oamenii pentru calităţile lor, dar îi iubim pentru defectele pe care le au. "We like people for their qualities, but love them for their defects". Mi se pare valabil şi în cazul personajelor din film.

Care este diferenţa dintre lucrul cu un profesionist şi un amator?
Mai importantă mi se pare diferenţa de la om la om. Profesionist sau nu, fiecare este diferit şi raportarea mea la fiecare membru din distribuţie a fost alta.

Există vreo scenă în film la care ai întâmpinat dificultăţi deosebite?
Scenele cu părinţii mei au fost cel mai greu de filmat, dar cred că a meritat, mi se par printre cele mai reuşite momente din film.

Ai vreo scenă preferată?
Da, cea de la final, pe care am şi filmat-o ultima.

Un sfat pentru cineaştii tineri care se chinuie să debuteze?
Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi, dar m-aş bucura ca experienţa mea, reuşită cel puţin din punct de vedere al producţiei, să-i încurajeze şi pe alţi regizori începători să încerce să facă şi să nu lase scenariile să moară în faza de proiect.