Planeta Maimuţelor: Războiul nu pune punct seriei de prequeluri începute în 2011, ci doar puncte-puncte. O face totuşi antrenant şi convingător, nepicând în capcana în care Hollywood-ul pare să arunce maldăre de blockbustere: spectacol lipsit de emoţie şi formă fără fond. Povestea lui Caesar, interpretat prin tehnologia motion capture de acelaşi Andy Serkis, are parte de o concluzie rotundă şi ataşantă, care nu desconsideră acţiunea, dar nu uită nici să ridice întrebări relevante despre umanitate şi cum îşi asumă oamenii lumea. Iată mai jos de ce ţi-ar putea plăcea premiera de vineri.
După o introducere ce reexplorează evenimentele din cele două părţi anterioare, filmul lui Matt Reeves nu pierde foarte mult timp pentru a-şi prezenta premisa: Caesar se ascunde în pădure împreună cu tribul său, dar adăpostul lor este descoperit de un commando de soldaţi umani. În bătălia ce urmează spectatorul face cunoştinţă (deocamdată doar vocal) cu temutul Colonel (Woody Harrelsson) şi înţelege că Caesar şi acesta se vor trezi curând prinşi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte.
Scenariul scris de Matt Reeves şi Mark Bomback reuşeşte un lucru neaşteptat: în această bătălie spectatorii ţin nu cu oamenii, ci cu maimuţele. Asta spune multe despre aşa-zisa umanitate a oamenilor (un discurs al Colonelului, inclus în trailere, dar nu şi în film, spune că "pentru a salva umanitatea trebuie să renunţăm la umanitate") şi subliniază neliniştitorul fapt confirmat atât de des în ştirile din mass media: ca rasă ne simţim mai confortabil ucigând decât trăind în pace. De asemenea, suntem programaţi genetic să îl subjugăm sau să îl anihilăm pe cel mai slab.
Planeta maimuţelor: Războiul reuşeşte să creioneze personaje convingătoare şi să le "mobileze" cu resorturi psihologice la fel de convingătoare. Caesar nu este doar liderul neînfricat şi hotărât să-şi ducă tribul într-un loc unde acesta să fie în siguranţă, ci un lider măcinat de îndoieli şi temător în faţa deciziilor dificile. Colonelul nu este doar un psihopat hotărât să ducă la bun sfârşit genocidul simian, ci, în hăţişul propriilor decizii demente, un apărător al propriei rase, gata să îşi asume orice faptă, oricât de reprobabilă, pentru a-i asigura supravieţuirea.
Filmului nu îi lipseşte deloc acţiunea, dar publicul ar putea să fie surprins de complexitatea acesteia. Războiul omagiază explicit atât filme precum Apocalypse Now, cât şi filme unde viclenia, ingeniozitatea şi norocul au o importanţă mult mai mare decât forţa. Noi ne-am amuzat teribil la gândul că o mare parte din premiera de vineri seamănă cu animaţia 101 dalmaţieni. Cert este că filmul reuşeşte să înşele aşteptările şi să evolueze imprevizibil, un alt lucru rar la blockbusterele de vară.
Din nefericire Planeta Maimuţelor: Războiul calcă mai apăsat pe teritoriul blockbusterului decât filmul anterior, Planeta Maimuţelor: Revoluţie. Introducerea unui personaj amuzant, un fel de Gollum benign interpretat de Steve Zahn, asigură nişte momente comice de care chiar nu era nevoie. Chiar şi acţiunea suferă din cauza unor concesii neverosimile, cu eroi supravieţuind unor explozii devastatoare deşi se află la câţiva metri de centrul ei. Iar decesele celor răniţi în luptă au loc numai după ce aceştia îşi iau la revedere de la cei apropiaţi, cu ochii inundaţi de lacrimi. În ciuda acestor decizii leneşe ale scenariului, Războiul rămâne unul dintre cele mai impresionante blockbustere ale anului, pe care noi îl recomandăm din toată inima.
