Legendele piratilor nu obosesc niciodata...dar filmele despre pirati, da.
Nu mai e un secret pentru nimeni ca steagul negru cu oase incrucisate este o inventie a autorilor de romane picaresti din secolul al XIX-lea. Majoritatea piratilor navigau sub pavilion propriu sau national (mai ales in cazul corsarilor), si doar rareori unii dintre ei arborau, inainte de atac, o carpa neagra. Dar celebrul icon al mortii care a ajuns apoi sa se raspandeasca in limbajul standard al imaginilor din intreaga lume si din toate domeniile nu e decat cel mai cunoscut mit din fabuloasa incregatura de legende tesute în jurul acestui brand talharesc mult mai putin romantic in realitate decat in fictiune. Majoritatea inventiilor apartin scriitorilor, dar nu sunt putine nici traditiile, superstitiile, povestile si anecdotele provenite chiar din lumea corabierilor. La fel ca in cazul westernurilor, al cavalerilor medievali sau al multor alte evenimente istorice, imaginea fabricata a devenit mai puternica decat realitatea, iar un film despre adevaratii pirati n-ar tenta, cel mai probabil, decat spectatorii avizati. Pentru marele public, piratul poarta chipul lui Eroll Flynn, Gerard Barray, Kabir Bedi sau, mai nou, Johnny Depp. Aceasta este substanta din care, cu bunastiinta, producatorul Jerry Bruckheimer si scenaristii Ted Elliott si Terry Rossio au plamadit trilogia "Piratilor din Caraibe", inspirata din parcul tematic al trustului Disney. Cele trei filme, dintre care primele doua au batut deja recorduri nebanuite la capitolul incasari, iar al treilea nu va fi nici el mai prejos, compileaza cele mai cunoscute motive legendare, traditionale si imagistice ale temei pirateresti, intr-o antrenanta succesiune de aventuri fantastice.
Onestitatea cu care autorii isi asuma conventia basmului ne plaseaza in fata unui caz clasic de "asa da": poti face rabat de la orice adevar documentar, in favoarea imaginatiei, cata vreme nu uiti nici o clipa hitchcockianul facut cu ochiul spre spectator - sau, mai simplu spus, daca nu te iei in serios peste masura. La urma urmei, în logica basmului, totul e permis, cu conditia sa fie inteligent - sau macar istet. si, slava Domnului, nici de inteligenta si nici de istetime nu duc lipsa scenariile lui Elliott si Rossio, dublate de regia pe cat de vertiginoasa, pe-atata de meticuloasa, plina de har si profesionalism, a lui Gore Verbinski. Dupa succesul de public (si chiar critica, la nivel de mestesug al filmului comercial) cu "Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl", boomul de box-office al continuarii, "...Dead Man's Chest" a fost cu atât mai firesc, cu cat, printr-un paradox destul de rar, sechela a întrecut valoric opera de pornire. Dar paradoxul nu se opreste aici - caci, cata vreme "Cufãrul mortului" (sau al "...omului mort", cum din topor ca de-atâtea ori au tradus titlul distribuitorii nostri) fusese, totusi, o sechela propriu-zisã, seria a treia, "...At World's End", a fost conceputa din start ca o urmare organica a primelor doua, gandita unitar si realizata partial concomitent cu a doua - si totusi, se prabuseste neasteptat de zgomotos, devenind abia acum, atat in forma cat si în fond (si atat în sens rau cat si... si mai rau) o adevãrata sechela. La drept vorbind, necazul porneste de la scenariu.
In primele doua filme, relatia dintre planul real si cel fantastic era mult mai echilibratã - povestea începea în cel mai firesc context cu putintã, si doar pe parcurs, atent gradat, urmând firul unui blestem presupus legendar, glisa spre tãrâmul basmului. Aceeasi relatie riguros construitã se mentinea si în partea a doua, unde ponderea fantasticului se accentua tot mai mult, în pas cu adâncirea sensurilor dramaturgice si intensificarea tensiunii epice, astfel încât apocaliptica luptã finalã dintre Jack Sparrow si Kraken devenea pe deplin acceptabilã pentru orice spectator asimilase conventia. Or, la "capãtul lumii" fantasticul e la el acasã, explicit si supralicitat, de parcã nici n-ar exista pe tot cuprinsul acelor oceane aproape complet a-geografice si niscaiva porturi sau meleaguri prozaice (exceptie fãcând, la nivel strict nominal, Singapore, unde demareazã actiunea). În sine, nici chiar aceastã formulã n-ar fi fost rea, cu conditia ca dezlãntuirea inventivitãtii sã continue - dar, din pãcate, stationeazã. Unul dintre cele mai izbutite personaje, Davy Jones (Bill Nighy), care în "...cufãrul..." se devoalase treptat, compunând un admirabil portret al sufletului damnat în cheie monstruoasã, aici îsi continuã periplul ca un personaj oarecare, fãrã nici o schitã de evolutie, dezvoltare sau aprofundare; pe lângã excelenta mascã a tentaculelor (oricum mostenitã din episodul doi), Cãpitanul Jones se retine doar prin douã momente cu adevãrat creatoare: prima aparitie, cu claviatura orgii si lacrima stearsã de sub ochi, si aproape de final, când tentaculul retezat continuã sã tragã cheia dupã el. În rest, tot alea si tot alea. si mai rãu stau lucrurile în cazul personajului Calypso - o sãriturã peste cal cât toate zilele, sfârsitã buf în nas.
Dornici sã atingã culmile fantasticului, dupã ce abordeazã tangential (dar repetitiv) tema Razei Verzi, scenaristii se decid s-o aducã în scenã pe însãsi "Zeita Mãrilor" din mitologia greacã (sau, mã rog, nereida îndrãgostitã de Ulise, cã titularul demnitãtii respective era Poseidon, cu a sa consoartã Amphytrita - da', vorba ceea, multi stie, putini cunoaste). Din pãcate, chiar trecând peste semnidoctismul rapelului cultural, întregul sub-plot calyptic e complet ratat. Reiese cã doamna ministru, închisã în trup muritor, nu era alta decât Tia Dalma (Naomie Harris), vrãjitoarea din partea a doua, care în calitate de mulatrã din caraibe se pupã la fix cu tipologia Greciei antice; dar, mã rog, în basm orice e posibil - inclusiv ca, dupã ce cu mult tam-tam piratii adunã cele nouã piese de puzzle destinate eliberãrii zeitei, aceasta sã se trezeascã la dreapta-i divinitate într-o secventã cu adevãrat spectacularã, numai ca sã se nãruie sub formã de crustacei si sã disparã-n adâncuri. Mai târziu, pune de-o furtunã care putea sã se întâmple si fãrã ea; si de-un maelstrom. si cam atât. Dacã-n materie de Jones si Calypso scenariul rateazã atât de vizibil, si mai rãu stau lucrurile cu evolutia lui Jack Sparrow, sarmantul erou de la care se trãgea peste jumãtate din succesul primelor serii. Ideea de pornire e lãudabilã: în cufãrul mortului (adicã "sub mare", citeste "pe lumea cealaltã"), unde ajunsese învins de Kraken, Cãpitanul Sparrow se confruntã, ca într-un fel de purgatoriu, cu diversele laturi ale personalitãþii sale - si asa îl si reîntâlnim, în prima sa aparitie de"...la capãtul lumii": la bordul unei corãbii încremenite pe o mare albã rigidã (platoul salin din Utah), cu un echipaj format numai din sosii ale lui însusi. Din pãcate, procedeul nu depãseste nivelul unei jonglerii simpliste de imagine - iar ulterior, se compromite si mai rãu: revenit printre cei vii, Jack pãstreazã cu ei doi dintre acei alter-ego, care apar când în mãrime naturalã, când miniaturali pe umerii lui (dar nu-s nici mãcar "înger si demon", sunt totalmente identici si vorbesc în plus). Ba chiar, la un moment dar, în temnita de pe "Olandezul zburãtor", apare si al treilea, care-si scoate creierul din cap, îl linge, si la sfârsit îl scapã pe jos si se sperie cã nu-l mai gãseste. De ce? Ca sã zicã lumea-n salã "wow".
Restul personajelor se mentin cam pe aceeasi linie, cu exceptia lui Bootstrap (Stellan Skarsgard), care se mai îmbogãteste pe alocuri, si mai ales a negativului principal, Lordul Beckett (Tom Hollander), a cãrui compozitie finã si marcatã de accente subtile impresioneazã mult mai mult decât tusele groase si mult prea apãsate ale altora din jur (în special în secventa finalã, când îl paralizeazã groaza în fata inevitabilului). Fâsâie di granda membrii celebrei Frãtii pe care se bate atâta monedã, printre care si al nostru Marcel Iures, cu o perucã turcanã, în rolul Cãpitanului Chevalle. Cele câteva rateuri dramaturgice pe care le-am mentionat în raport cu personajele fac parte dintr-un scenariu cumplit de stufos si dezordonat, din pãcate, suferind de aceeasi boalã a supralicitãrii pomenite deja mai sus, apropo de latura fantasticã. Una dintre principalele calitãti ale primelor douã filme consta în perpetua mobilitate a premiselor: scopurile urmãrite se modificau de la o dezvãluire la alta, loialitãtile se schimbau succesiv, aliantele se fãceau si se desfãceau, si nimeni nu putea avea încredere în nimeni - toate acestea creând un dinamism remarcabil, presãrat cu surprize la tot pasul. Din nefericire, în "...capãtul lumii" aceleasi lucruri se repetã atât de mult, de des, de excesiv, încât de la un moment dat povestea devine efectiv imposibil de urmãrit - noroc cã totul aratã atât de frumos, încât nu faci decât sã-ti spui, în treacãt: "A, ãsta iar a trãdat - cu cine e acum...? Nu conteazã, ia uite cã iar iese «Olandezul zburãtor» de sub apã si scoate tunurile - ce tare!" Ce-i drept, existã si o secventã de un haz delicios, ironizând tocmai aceste apucãturi - când toti, dar absolut toti, îsi scot pistoalele si le îndreaptã unii spre altii, conform fidelitãtilor si ostilitãtilor de moment, iar când sã tragã (din nou, toti în acelasi timp), se aude doar un concert de tãcãneli: se udaserã. În sfârsit, cel mai mare esec de constructie (partial salvat, din fericire, dupã cum vom vedea) se constituie tocmai în punctul culminant al secventelor confruntãrii finale: sub conducerea Lordului Beckett, Compania Indiilor de Est a reusit sã le opunã celor nouã corãbii ale piratilor reuniti o flotã de zeci de vase, condusã de nava contraamiral si de redutabilul "Olandez zburãtor". Totul anuntã o bãtãlie cum nu s-a mai vãzut nicicând pe-acest Pãmânt - si când colo, ambele flote stau frumusel în banca lor, si nu se dueleazã decât douã corãbii: "Perla neagrã" si "Olandezul..." - pentru ca în final sã se implice, spre a fi literalmente spulberatã, si nava contraamiral a lui Beckett, cu cele trei punti de tunuri ale sale. O regulã elementarã de compozitie scenaristicã ar fi impus solutia tacticã a declansãrii ostilitãtilor pe toate fronturile - iar în centrul luptei navale sã se înfrunte cele douã corãbii de marcã, ale protagonistilor si respectiv antagonistilor. Din fericire, gafa reducerii flotelor la statutul de figuratie e salvatã de mãiestria acestei lupte între "Perlã..." si "Olandez..." - care, în plan cinematografic, relevã tot ceea ce are bun filmul, si ce-i va justifica succesul de public. Asa cum am spus, hibele se aflã la nivel de scenariu; pe lângã excesele, dezechilibrele si neclaritãtile deja amintite, se simte clar cã autorii au obosit. Desi articulate precis si profesional fiecare în sine, situatiile dramatice se succed, în ansamblu, trenant, fãrã a mai avea ingeniozitatea sclipitoare din primele douã filme, astfel încât surprizele nu mai functioneazã decât partial. Nici umorul nu mai e la fel de viu si savuros - nefãcând altceva decât sã repete aceleasi si aceleasi tipuri de poante. Din fericire, salvarea si prospetimea vin de la regie - în acest sens, turul de fortã al lui Verbinski devenind aproape comparabil cu inegalabila performantã a lui Zemeckis de-acum douãzeci de ani, cu "Back to the Future", în materie de serial comercial de calitate superlativã. Indiscutabil, Verbinski stie sã filmeze - iar mãiestria decupajului, a încadraturilor, a plasticii de o picturalitate socantã (cu bile albe si pentru operatorul Dariusz Wolski), fac din "Pirates 3" (cum îl numea, pe scurt, echipa la lucru) un spectacol vizual ireprosabil. Simtul vizual al cuplului Verbinski-Wolski, de la compozitiile grandioase de ansamblu pânã la cele mai mici detalii menite sã întregeascã starea de real, coopereazã perfect cu efectele speciale ale lui John Knoll si Charles Gibson. Se retin în special angoasantele momente ale iesirii "Olandezului zburãtor" la suprafatã, halucinantul "capãt al lumii" (sau "margine a hãrtii") unde apele oceanului se revarsã în abis (secventã care face credibilã imposibila imagine descrisã de Poe în finalul lui "...Gordon Pym"), mersul "Perlei negre" pe sare sau pe nisip, purtatã de crabii metamorfozati din pietre - si, evident, secventele de luptã, culminând cu duelul final dintre "Perlã..." si "Olandez...", un spectacol unic pentru care filmului meritã sã i se ierte toate celelalte pãcate - cã, slavã Domnului, sunt cu ghiotura. Totusi, sã nu fim cârcotasi. La drept vorbind, oboseala de "...la Capãtul Lumii" nu anuleazã nici farmecul "...blestemului...", nici apogeul valoric din "...cufãr...", iar trilogia "Piratilor din Caraibe" n-a nutrit nici un moment, în fond, ambitii nemãsurate. Nimeni nu-i poate reprosa cã nu se achitã onorabil de misiunea pe care si-a propus-o: o distractie virtualmente fãrã limite.
Părerea ta
Spune-ţi părerea