Acum sapte ani, proaspat internaut, ma amuzam cu vestitele caricaturi care luau in balon computerele si netul - unele chiar delicioase, cum ar fi: "Cele mai mari catastrofe din istoria omenirii: Hiroshima '45, Cernobil '86, Windows '98", sau ciclul: "Sinceritatea pe internet", in care un malac barbos intr-un net-cafe scria: "Sunt blonda cu sanii mari", iar un aschilavric sasiu ii raspundea de-acasa: "O, Rita, trupul meu musculos ia foc doar imaginandu-mi-te!" De-atunci incoace, falsificarile de identitati au devenit endemice.
Se povesteste despre un belgian care dupa cateva luni de chat cu o newyorkeza de treispe ani, indragostit lulea, a debarcat pe J.F.K. drept in bratele F.B.I.-ului - lolita era o agenta specializata in asemenea mistificari. Am cunoscut intr-o camera de chat o thailandeza din Australia, rasata si inteligenta, care de fapt era un marocan din Rotterdam. Cu Panko Tanko, zeul flooderilor de pe-acolo am vorbit si la telefon de cateva ori, tinem legatura si acum, da' taie-ma, omoara-ma, daca stiu cine-o fi si de unde! (Unele indicii sugereaza c-ar fi un hacker saudit schizofren, de vreo patruzeci de ani, din numeroasa familie Bin Laden.) Prin aceleasi camere de chat, eu insumi eram uneori prezent cu multiple identitati, asa ca orice marlan ne supara, era pus imediat in inferioritate numerica (cred ca maximumul de clone simultane la care m-am avantat a fost sase). De cateva ori, am folosit procedeul si prin e-mail si forumuri, fie in joaca, fie strategic. Slava Domnului, in sapte ani a fost timp destul... Cum era si de asteptat, inca de atunci ma preocupa un film cu un asemenea subiect; am in minte cateva proiecte, insa nici unuia nu i-am gasit cheia, acea sclipire care sa transpuna cu adevarat creator, in limbaj cinematografic, relatia dintre om si Internet, cu toate tipurile de inscenari, dedublari si alienari pe care le presupune (cum genial le-a reusit fratilor Wachowski, in "The Matrix"). In scris, am facut-o deja in "The Pitbull Projection" si "Again" - dar alea sunt romane, nu filme; habar n-am cum le-as aduce pe ecran. Nu ca scenarii (asta ar fi simplu), ci ca viziuni cinematografice expresive si semnificative. Altfel, n-ar iesi decat un film S.F si unul politist cu secvente in care personajele umbla prin messenger si inbox - iar mutatia pe care au produs-o computerele si reteaua in psihologia sociala si conditia umana in general merita, totusi, mai mult.
Aceeasi ambitie o nutreste si "Perfect Stranger", dupa cum marturisesc producatorii lui, Elaine Goldsmith-Thomas si Daniel A. Thomas, care s-au trezit peste noapte ca lumea-i plina de Internet, si ce cool ar fi sa facem un film pe tema asta. Ce-i drept, secventele respective sunt foarte bine filmate (decupaj corect, ritm bine stapanit, alternante echilibrate intre imaginile de pe display si chipurile personajelor). Ce-i la fel de drept, si deloc imbucurator, e ca aceste calitati se mentin la nivel strict formal. Toti cei raspunzatori (sotii Thomas, scenaristul Todd Komarnicki si regisorul James Foley) sau n-au prea facut chat pe net, sau au o "memorie biologica" (vorba lui Nikita Mihalkov) scurta. La vederea filmului, un neavizat s-ar minuna: "Cum, dom'le, chiar asaaa...?!" - pe cand un surfer cu vechime ar zambi ironic: "Ehe, nici nu stiti voi cum e de fapt...!" Si mai trist e ca, in rest, filmul nu mai are nimic iesit din comun. Un policier rasuflat si plin de clisee.
Deci, protagonista (Halle Berry) e reporter de investigatii. Deci, i-a murit cea mai buna prietena. Deci, o ajuta un computer geek cu talente de hacker (Giovanni Ribisi), cam atras de ea si totalmente neatragator (Goddd, how boring!!!.). Deci, firele duc la un mare bastan cu care moarta comunicase pe net (Bruce Willis). Deci, deci, deci... banalitatile si locurile comune din premise vor continua cu sfintenie si pe parcursul desfasurarii actiunii, si in modul de a o construi si filma, si la nivel de secventa, si pe anvergura intregi povestiri. Cateva secvente cu un potential de suspense splendid se rasufla prelung (Doamne, ce-ar fi facut Hitchcock din aia cu poza pe frozen display, si beat daca era!). in genere, cam toate surprizele se telefoneaza dinainte, iar cele care mai reusesc, totusi, sa ne mire, isi datoreaza performanta faptului ca-s atat de neveridice (uneori chiar tampite), incat nimeni nu s-ar fi asteptat la asa ceva (ca deznodamantul secventei cand o prinde cu mata-n sac si seringa cu spyware infipta-n computer). Pe tot parcursul, se observa clar, vizibil, zgomotos, cum se cazneste bietul Foley sa povesteasca. Incearca el sa bage ritm, incearca sa contrapuncteze cu Manhattan-ul filmat din elicopter, impinge cu forta niste leit-motive oniric-obsesive (menite, de fapt, sa amorseze coup de theatre-ul din final, da-s asa de varate cu destu-n ochi si de rupte din context, incat nu amorseaza decat nervii nostri). Nu lipseste nici voma vizibila dupa identificarea cadavrului (ca noi suntem natu-realisti!), nici specularea ieftina a nurilor lui Halle Berry (ca Bond-girl, faceau parte din reteta, da' aici, de ce, ca nu duc nicaieri?). Bruce Willis e totalmente, complectamente si eminamente in plus - singura pondere a rolului atarna de miliardele personajului si de faptul ca-i principalul suspect; in rest, un patron muieratic poncif, desfasurat pe doar cateva secvente amorfe, si pe-al carui chip binecunoscutul zambet subtire si ochii ingustati ai lui Bruce nu aduc nimic nou (basca momentele cand magnatul face amor pe chat, din biroul de la firma, cu angajatii fojgaind prin jur - du-te si te-mpusca, nene, cu cybersexu' tau cu tot!)
Asa cum sugerasem anterior, partea cu Internetul nu reuseste sa faca deloc corp comun nici cu semnificatiile filmului, nici cu trama in sine. Autorii ii tot dau cu "paienjenisuri ale minciunilor" si cu "pana unde ar fi in stare sa mearga cineva ca sa ascunda adevarul?" - ete, lulu! Cu minime ajustari, povestea se poate plasa la fel de bine in orice epoca - inclusiv pe mosia vreunui grof caruia-i fug ochii dupa micsandrele din sat (ceea ce n-o face "etern valabila", ci mai degraba evanescenta!) Ar mai merita sa spunem ca, pesemne crezand ca astfel isi salveaza ambitioasa miza, autorii ingramadesc in final o cascada de deznodaminte-capcana (ne pomenim ca vinovatu-i ba cutare, ba cutarica, ba cutarescu, ba cine nici cu gandu' nu gandesti!) si o fac incredibil de prost. in loc sa iasa ca-n Agatha Christie, iese un fel de: "A, gata...?! A! Gata! Aaaa... GATA odata!!!" in sine, respectiva bomba avea un potential exploziv bun (surpriza autentica, justificare psihologica, buna angrenare dramaturgica), dar pana sa ajungem acolo, ne exaspereaza avalansa de piste false aruncate haotic si stangaci, culminand cu amintirea scenei pedofile veche si de demult (aia pregatita de visele maniacale), la randul ei marcata de d
Părerea ta
Spune-ţi părerea