SF-ul Passengers/Pasagerii (2016), cu premiera în cinematografele noastre pe 23 decembrie, ar putea fi sintetizat printr-un aforism: „Nu contează destinația, ci călătoria”.
Cum știm deja, povestea este a doi oameni care au pornit într-o călătorie de 120 de ani către o altă planetă – dar care se trezesc cu 90 de ani mai devreme. Din acest moment, ei se vor afla în faţa unor situaţii extreme, trebuind să ia decizii de viață și de moarte, cu zeci de ani înainte de momentul pentru care s-au pregătit: Jim e inginer mecanic și are în plan să contribuie la întemeierea noii civilizaţii pe planeta Homestead II, pe când Aurora este jurnalistă și scriitoare, scopul ei fiind de a face reportajul suprem - despre prima migrație a pământenilor.
Passengers, cu o Jennifer Lawrence vulcanică și un Chris Pratt timid, nesigur şi romantic protagoniști, este o „Laguna albastră” desfășurată în spațiu, cu o scenografie high-tech, semnată de noinalizatul la Oscar Guy Hendrix Dyas (Inception), în care romance-ul se împletește cu momentele de extremă angoasă în fața imensității spațiului și a solitudinii, angoasă în siajul unor filme precum Gravity.
Liniaritatea narativă din prima jumătate a filmului e contrabalansată de acțiune și momente de suspans intense spre final. În pofida faptului că filmul e depășit de propria premisă (o călătorie de 120 de ani pentru a găsi o planetă locuibilă din motivul suprapopulării Pământului; în câte sute de ani au primit feedback pământenii că Homestead II are condiții propice vieții?), Passengers ar putea să facă istorie cu o scenă în care Aurora (Jennifer Lawrence) înoată într-o piscină când gravitaţia începe să scadă. Imaginea de imponderabilitate a apei și trupului sunt fascinante.
În rolurile secundare, Laurence Fishburne reface în Passengers rolul de căpitan de navă din Event Horizon iar Michael Sheen este un android deloc stereotipic, pe post de barman.
