"Vanity: definitely, my favorite sin! He, he...!" glăsuia acum şaisprezece ani Al Pacino, într-unul dintre finalurile cele mai reuşite din istoria filmului - adică, în "The Devil's Advocate", de Taylor Hackford. Acelaşi Hackford realizase, în 1995, "Dolores Claiborne", după un roman de Stephen King din categoria celor mai degrabă de conţinut decât de gen - şi mai putem cita din filmografia sa şi "An Officer and a Gentleman" (1982), care dincolo de virtuţile sale intrinseci atrăgea, la proiecţiile Bibliotecii Americane din Bucureşti, cu cele câteva secvenţe erotice cum neam de românaş nu mai văzuse, ca să se poată lăuda că le aveau pe "cele mai tari", dar dincolo de asta era tot un film de conţinut. Dar regizorii trebuie să mai şi pape, aşa că Taylor Hackford, care de la "The Devil's Advocate" (aka "Pact cu Diavolul" - 1997) a lucrat cam răruţ, făcând doar trei filme - "Proof of Life" (2000), "Ray" (2004) şi "Love Ranch" (2010) - a acceptat acum să semneze "pactul cu diavolul", încumetându-se la un film de consum - onest, ce-i drept.
Romanul lui Donald E. Westlake (intitulat "Flashfire" - de ce nu i-or fi zis şi filmului la fel, taie-mă, omoară-mă, că nu pricep... Suna mult mai bine decât un biet nume banal de familie), scenarizat de John J. McLaughlin, vorbeşte despre un expert în hold-up-uri pe cât de dur, pe atât de omenos: fură numai de la cei bogaţi, precum Miu Haiducu (de Radu Theodoru, dacă nu mă-nşală memoria), şi nu vatămă lumea decât în caz de strictă necesitate (şi, cum în anturaju-i ticăloşii abundă, una-două trage câte-un glonţ ba-n picior, ba-n braţ, ba direct în gânditor). Mai e şi pasabil de vulnerabil, ca Bruce Willis când poartă maiou, astfel că o-ncasează cât încape şi-i cam ia ceva timp ca să-şi revină (adică, vreo câteva minute - de proiecţie, cel puţin). Drept pentru care, Parker al nost' intră mintenaş în conflict cu complicii săi, aşa că toată acţiunea dobândeşte o motivaţie nouă: nu mai vrea să fure, ci să le facă figura când ei vor da lovitura secolului.
Fără a fi citit romanul, putem presupune că găurile din scenariu se revendică de la simplificarea lejer simplistă practicată de McLaughlin, nu de la Westlake - ca de pildă: de ce, în episodul introductiv, Parker îl psiho-oblojeşte atât de insistent pe poliţistul intrat în criză de panică? Doar ca să ne lămurim din prima că-i un good guy? Că pe urmă, nu mai iese nimic de-acolo... Sau: de ce colegul pus să tragă glonţul fatal în Parker, aflat deja c-un picior în groapă şi cu celălalt pe acostament, îi targhetează schinarea, nu tărtăcuţa...? Numai ca să nu se termine filmul după zece minute? A, bun, atunci e-n regulă. (Şi-n fond: ce-o fi căutat în bandă un tip de-o asemenea împiedicăţenie, prezentă tot timpul, că numai gafe face, d'a capo a fine?) Sau secvenţa complet neverosimilă în care Parker, deja găurit prin varii locuri şi sângerând mai abundent ca un cal deghizat în vacă la abator, se ţine cu-o mânuţă de balustrada balconului, în vreme ce cremenalu' plătit să-l extermine puţin se ţine şi el de glezna-i? Evident, ăla pică prelung de la etaju' coişpe, iar Parker se aburcă la loc în apartament şi scapă băsmăluţă curată. În rest, scenariul curge acceptabil (deşi o cam lungeşte în partea dintre început şi sfârşit - da' o lălăie zglobiu, că se-ntâmplă tot felul de chestii colaterale), iar pe final se fâsâie, executând din doi timpi şi trei mişcări atât Marele Jaf al Bijuteriilor (nu al Trenului), cât şi răzbunarea lui Parker.
Ceea ce salvează lucrurile este, aşa cum era şi de aşteptat, regia lui Taylor Hackford. Fără să-şi facă probleme c-un gen atât de uşurel, iscusitul meseriaş povesteşte vivace şi filmează vorace, înfulecând stilul pe pâine cu unt. Ritmemele sunt povestite dinamic, secvenţele construite rotund, iar cadrele, compuse expresiv.
Se descurcă bine şi cu actorii, valorificând tipicul emploi de dur simpatic al lui Jason Statham (mai ales în prolog, unde Parker se dă drept preot cumsecade, nu doar cu perucă, ci şi abordând o cu totul altă concepţie comportamentală şi de joc fizionomic), iar pe Jennifer Lopez o reconverteşte într-o personagă de contre-employ surprinzător: Leslie Rodgers, o funcţionară cam complexată de şoldurile-i prea lătăreţe, cam exasperată de maică-sa cicălitoare, cam depăşită de evenimente la modul general - per ansamblu, uman-cuceritoare. Mai dă bine şi veteranul Nick Nolte, cel june şi neferice de pe vremea când era Tom Jordache, în rolul episodic al unui personaj la fel de veteran. Şi, în genere, cam toată distribuţia e bine compusă şi condusă (poate cu excepţia ucigaşului profesionist, care-i isteric şi cabotin de nu ştii ce-i aia).
Pe deplin conştient că se joacă, Hackford mai punctează şi prin momentele comice intercalate printre nenumăratele şuturi, pumni, cuţite-nfipte te miri pe unde şi plumbi traşi din scurt. Peste tot apar personaje episodice credibil-hazlii fără ostentaţie, dar caimacul îl ia Patty LuPone, în rolul lui Ascension - adică Înălţarea (la Cer), conform maniei hispanicilor de a-şi boteza copilele cu substantive comune de origine biblică - mama lui Leslie, dependentă de telenovele dar capabilă de percutante momente de luciditate (ca în secvenţa cu Parker făcut chisăliţă ţinând căţelu-n braţe - care face toţi banii, în materie de accent umoristic). ...Iar acum, a sosit momentul să le răspundem şi cinefagilor care mereu solicită nerăbdăcios verdicte: "domle no mai lungii si zii dak merita da vad filmu sau nu!!". Verdictul este: vreţi un thriller sprinţar cu drepturi depline în limitele lui pe deplin nepline? Iacătă-l! Dacă aţi citit pân-aici, acum ştiţi. Dacă nu, să vă fie de bine.
Părerea ta
Spune-ţi părerea