Parasite, al coreeanului Bong Joon Ho, a luat prestigiosul premiu Palme d’Or. Legendara actriță franceză Catherine Deneuve a pășit pe scena impresionantei săli Grand Théâtre Lumière a Palatului Festivalului de la Cannes pentru a înmâna La Palme d’Or. Este prima dată când un film coreean ia trofeul. Parasite va fi distribuit și în cinematografele din România, de Independența Film.
galerie foto copyright: Cristian Radu Nema
Corneliu Porumboiu, Tarantino, Almodovar, Terrence Malick, Ken Loach nu sunt în palmares (doar Banderas a luat premiu pentru interpretarea din filmul lui Almodovar, Pain and Glory). Două regizoare din patru aflate în competiție au fost premiate. Emily Beecham (telespectatorii o știu din serialul AMC Into the Badlands) și Antonio Banderas au fost premiaţi pentru interpretare. Ilustrăm articolul cu un cadru ludic, nostalgic, cinematografic, în clarobscur din filmul câștigător al Palme d’Or-ului, Parasite, film care s-a clasat pe prima poziție și în celebrul clasament al publicației ScreenDaily (top-ul este alcătuit în urma votului criticilor de film selectați de publicația ScreenDaily).
După ce a lucrat un deceniu în producţii ample, internaţionale, precum Snowpiercer şi Okja, Bong Joon-ho se întoarce în ţara de baştină pentru acest nou film, Parasite. „O descriere a unor oameni obişnuiţi loviţi de o situaţie neobişnuită şi inevitabilă, Parasite este o comedie fără clovni, o tragedie fără eroi negativi, totul ducând la o cădere bruscă. Sunteţi toţi invitaţi să vedeţi această aspră tragicomedie”, notează regizorul despre propriul film în caietul de presă oferit jurnaliștilor la Cannes.
Familia lui Ki-taek, de patru persoane, este unită dar toţi sunt şomeri, cu un viitor sumbru în faţă. Fiul, Ki-Woo, este recomandat de către un prieten, student la o facultate de prestigiu, pentru un post bine plătit, lucru care dă naştere la speranţe privind un venit stabil. Înarmat cu aceste speranţe, Ki-Woo merge pentru un interviu la locuinţa familiei Park, proprietarul unei firme globale de IT. Ki-Woo o întâlneşte acolo pe Yeon-kyo, frumoasa gazdă. Totuşi, după această primă întâlnire, un lung şir de incidente vor avea loc.
Punctul de vedere al regizorului despre aceşti oameni din medii diferite care împart acelaşi loc se relevă pe parcursul filmului. Această lume e bazată pe coexistenţă, pe o relaţie care nu poate să reziste, unul dintre grupuri fiind forţat la coabitare parazitară, a declarat regizorul. „Într-o astfel de lume, cine ar putea arăta cu degetul propria familie, care luptă pentru supravieţuire, şi să-i considere paraziţi? Nu e ca şi cum ar fi fost dintotdeauna paraziţi. Sunt vecinii, prietenii şi colegii noştri, pur şi simplu împinşi într-o situaţie limită”, subliniază regizorul coreean în caietul de presă.
Drama senegaleză de debut Atlantic/Atlantique, de Mati Diop, „parte comentariu social, parte poveste cu fantome” (cum îl caracterizează presa internațională), ia Grand Prix, al doilea premiu ca importanță al serii după Palme d’Or. Premiul este înmânat de Sylvester Stallone. Este prima regizoare de culoare în competiție la Cannes din istoria festivalului. Odată ajunsă pe scena de la Grand Théâtre Lumiere, regizoarea, de emoție, a uitat să își ia premiul...
Antonio Banderas ia premul pentru interpretare masculină, cu filmul Pain and Glory, în regia lui Pedro Almodovar. Acest premiu îl descalifică pentru La Palme d’Or pe principalul favorit al criticilor, filmul cineastului spaniol. Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodovar cu Antonio Banderas în rolul unui Almodovar fictiv. A fost primită la Cannes ca cea mai bună realizare a regizorului din ultimii ani. Deşi a fost considerat unul dintre cei mai proeminenţi regizori europeni timp de ani întregi, spaniolul în vârstă de 69 de ani nu a câştigat niciodată premiul cel mare de la Cannes, deşi a fost în competiţie de cinci ori până acum.
The Guardian scria despre film după vizionarea de presă canneză: „regizorul ne oferă o altă nestemată sensibilă şi foarte personală: personajul regizor, jucat de Antonio Banderas, are în faţă perspectiva morţii. Pedro Almodovar a găsit un registru personal mai intens ca niciodată pentru noul său film despre un regizor vârstnic pensionat, aflat faţă în faţă cu boala, depresia şi pierderea puterilor. Pain and Glory este un film despre toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Aduce în prim-plan atenţia lui Almodovar la problematica morţii: cea proprie, cea a celor dragi, dar şi la pasiunea regiei de film care ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia”.
Les Misérables, de Ladj Ly și Bacurau, de Kleber Mendonça Filho & Juliano Dornelles câștigă ex-aequo Premiul Juriului, înmânat de către Michael Moore.
În filmul Les Misérables, Stephane (Damien Bonnard) s-a alăturat de puţin timp brigăzii criminalistice din Montfermeil, din suburbiile pariziene, acolo unde cândva Victor Hugo plasa acţiunea celebrului său Les Miserables. Alături de colegii săi Chris (Alexis Manenti) şi Gwada (Djebril Zonga), ambii poliţişti experimentaţi, acesta descoperă repede tensiunile dintre bandele locale de delincvenţi. Atunci când cei trei se trezesc în inferioritate în timpul unei arestări, o dronă surprinde incidentul, surprinzând şi factura vieţii zilnice. Inspirat din revoltele din Paris din 2005, şi din scurtmetrajul omonim al lui Ladj Ly, Les miserables este o perspectivă provocatoare asupra tensiunilor dintre oamenii cartierului şi poliţie. Născut în Montfermeil (Seine Saint-Denis), Ladj Ly este un regizor de culoare cunoscut pentru documentarele sale captivante despre realităţile vieţii sociale şi politice. Şi-a început cariera ca actor şi membru al Kourtrajme, un colectiv de creaţie realizat în 1995 de către prietenii săi din copilărie, Kim Chapiron şi Roman Gavras.
„Bacurau este un exemplu ca la carte de colonizare economică a Braziliei de către Statele Unite şi de către Europa, şi de dominaţie culturală americană”, a scris publicația IndieWire la Cannes. Un oraş cu o singură stradă din savana deşertică din nord-estul Braziliei, Bacurau se trezeşte şters dintr-o dată de pe hărţile digitale şi din imaginile din satelit. „Într-o combinaţie de satiră social-politică şi de entuziasm cinematografic, orăşelul este ameninţat dintr-o dată - dar de către cine? Filmul, plasat într-un viitor apropiat, are un aer SF, însă stilul regizoral aduce cu westernul și cu genul brazilian cangaço (bandit) al anilor 70-60”, mai scria publicația.
Emily Beecham (serialul AMC Into the Badlands) ia premiul de interpretare feminină pentru Little Joe. Ea este în film Alice, mamă singură, cercetător senior la o corporaţie biotehnologică unde creează specii noi de plante. Prin inginerie genetică, ea a dat naştere unei flori roşii remarcabile, nu doar pentru frumuseţe dar şi pentru valoarea ei terapeutică: ţinută la temperatura ideală, hrănită bine şi primind atenţie, floarea îşi face stăpânul fericit. Împotriva regulamentului de firmă, Alice ia o asemenea floare acasă drept cadou pentru fiul ei adolescent, Joe. Botezată Micul Joe, floarea, pe măsură ce creşte, o face pe Alice să suspecteze că nu e deloc inofensivă precum pare.
Frații Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne primesc premiul pentru regia filmului Young Ahmed, despre radicalizarea unui tânăr, care vrea să își omoare profesoara de arabă pentru că nu le predă după Coran. Elia Suleiman primește o mențiune specială pentru It Must Be Heaven.
Céline Sciamma ia premiul pentru scenariul filmului Portrait of a Lady on Fire. Plasat în Bretania secolului XVIII, acolo unde o doamnă nobilă italiancă (Valeria Golino) a angajat o guvernantă pentru frumoasa ei fiică (Adele Haenel), proaspăt ieşită de la mănăstire şi care luptă să accepte pierderea surorii ei. Această guvernantă, Marianne (Noemie Merlant) este de fapt artist plastic, iar contesa doreşte un portret al Heloisei pictat în secret, cu scopul de a i-l arăta unui pretendent bogat din Milano, lucru pe care încăpăţânata Heloise nu l-ar accepta niciodată cu ştiinţa ei. Predecesorul lui Marianne nu reuşise. Cele două femei fac plimbări împreună, iar Marianne urmăreşte pe furiş trăsăturile stăpânei ei, reţinându-le pentru a le pune pe hârtie în secret. Totuşi, Heloise observă aceste priviri discrete, şi poate că începe să le interpreteze greşit. Sau poate că nu le interpretează greşit? Céline Sciamma a luat și trofeul Queer Palm pentru acest film.
The Guardian a notat după premiera canneză a filmului: „Céline Sciamma ne-a adus o dramă elegantă, enigmatică la Cannes, una care oferă o tresărire de bucurie estetică dar şi de frică. Cu această nouă poveste, demonstrează măiestria unui stil clasic, unul care să funcţioneze bine împreună cu realismul social pe care l-a afişat în Girlhood (2014) şi în Tomboy (2011)”.
Anul acesta, președintele jurului a fost cineastul Alejandro González Iñárritu, iar ceilalți membri regizori au fost Robin Campillo (120 BPM), Yorgos Lanthimos (The Favourite), Paweł Pawlikowski (Cold War), Alice Rohrwacher (Happy as Lazzaro), Kelly Reichardt (Certain Women) și Enki Bilal. Juriul e completat de actrițele Maimouna N’Diaye și de Elle Fanning. 21 de filme au concurat anul acesta pentru La Palme d’Or, printre care și La Gomera, al lui Corneliu Porumboiu.
Ceremonia de decernare a premiilor a început sâmbătă seara cu filmele de scurtmetraj. The Distance Between Us and the Sky al regizorului grec Vasilis Kekatos ia Palme d’Or pentru scurtmetraj. Premiul este înmânat de regizoarea Claire Denis.
Nuestras Madres, al regizorului guatemalez César Diaz, a luat premiul Caméra d'Or.
În cursul zilei de sâmbătă s-au anunțat premiile secțiunilor paralele ale festivalului. The Lighthouse (coproducție SUA-Brazilia), cu Willem Dafoe și Robert Pattinson protagoniști, în regia lui Robert Eggers, a căștigat premiul criticilor de la Cannes, ales fiind dintre filmele care au concurat în secțiunile Directors’ Fortnight și Critics’ Week, dedicate regizorilor aflați la debut sau la al doilea film. Premiul a fost anunțat sâmbătă în Cannes de către Federația Criticilor de Film (FIPRESCI).
Federația a premiat și It Must Be Heaven, al lui Elia Suleiman, considerându-l cel mai bun film din principala secțiune competițională. Juriul prezidat de Alejandro González Iñárritu i-a acordat o mențiune specială.
Premiul Juriului Ecumenic a mers către A Hidden Life, de Terrence Malick. Inspirat din fapte reale, A Hidden Life este povestea unui erou care nu e comemorat, Franz Jagerstatter, un bărbat care a refuzat, în cel de-Al Doilea Război Mondial, să lupte pentru nazişti. Băiat de la ţară din Austria, Jagerstatter este pus în faţa perspectivei de a fi executat, şi numai iubirea lui neclintită pentru soţia lui, Fani, şi pentru copiii săi îi mai dă putere. Personajul real a refuzat să jure credinţă lui Hitler. În august 1943, a fost executat pentru sfidare în garajul închisorii Brandenburg din Berlin. Scrisorile sale către soţia sa Franziska (Fani) au fost editate de către Erna Putz şi publicate în engleză de Orbis Books. August Diehl îl joacă pe Jagerstatter şi relatează că el însuși a avut o copilărie într-o fermă lipsită de curent electric. „Terrence (Malick) a fost curios cu privire la toate astea, la cum trăiesc şi cum au fost experienţele mele din trecut”. Diehl, descriind tehnica de filmare a lui Malick cu duble lungi şi fără pauze, continuă relatarea: „Am avut din ce în ce mai puţin senzaţia că joc pe măsură ce filmarea continua şi eram în miezul lucrurilor. Uneori mă filma în timp ce dormeam sau pur şi simplu stăteam în luncă. Eram, practic, mereu în film”.
Din secțiunea Un Certain Regard a fost premiat de FIPRESCI filmul Beanpole, al regizorului rus Kantemir Balagov. Palm Dog a fost decernat filmului Once Upon a Time in Hollywood pentru câinele pitbull, companionul personajului jucat de Brad Pitt. Tarantino a comentat la festivitate că măcar nu se întoarce acasă cu mâna goală.
