E spion, arata impecabil in costumul sau negru, isi indeplineste fiecare misiune cu brio, isi adora presedintele si are flash-back-uri dubioase legate de momente placute petrecute pe plaja cu fostul sau partener. Ah, si e francez.
Eroul lui OSS 117: Le Caire, nid d’espions/OSS 117: Cairo, cuibul spionilor, Hubert Bonnisseur de la Bath aka OSS 117 (jucat de Jean Dujardin, din Brice de Nice, mare succes de casa in Franta) este cam ce ai obtine daca l-ai smulge pe Leslie Nielsen din Spy Hard si l-ai incrucisa cu Roger Moore, cu conditia sa-i injectezi o supradoza de nationalism. Deci personaj standard de comedie: nu aiurit in stil Sellers/Clouseau, doar ignorant cat cuprinde, cu abilitatile de deductie ale unui catatonic si cu o dragoste de sine egalata doar de apetenta pentru masajele cu ulei. Si de parca lista asta de virtuti n-ar fi fost suficienta pentru constructie comica adaugati si o doza de auto-ironie frantuzeasca cu care regizorul Hazavanicius aduce in discutie situatia coloniilor.
OSS 117 a fost conceput de scriitorul Jean Bruce, a vazut lumina tiparului in 1949, cu patru ani inainte de Bond, si peripetiile sale au putut fi urmarite pe parcursul a cateva sute de carti, un serial de televiziune si sapte filme de lung-metraj (din 1956 pana in 1970), toate serioase la maxim. Notiune cu care Le Caire, nid d’espions n-are nicio treaba; dovada firul epic care, cum da bine la o parodie dupa filme cu spioni, nu e cine stie ce urias devorator de neuroni. De la cateva deplasari europene (Berlin, Roma, Paris) se ajunge pana la trimiterea lui OSS pe continentul negru, in Egipt, pentru a dezlega misterul legat de moartea unui alt agent.
Toate astea asezonate, mai mult sau mai putin convingator, cu nazisti, rusi, conflicte pe plan local, si doua femei fatale (Berenice Bejo si Aure Atika, ultima vazuta si prin De battre mon coeur s’est arrete), care sa-i complice viata si sa-l impinga spre dat cu stangu-n dreptu’. Umorul nu lipseste (bataia cu gaini – care nu stiu cum a trecut de protectia animalelor - nu se pune), chiar daca nu e in cantitati suficiente, si, ca exercitiul sa nu fie lipsit de panas, Hazanavicius nu-l scuteste de aluzii la cateva filme mai vechi si de o realizare care sa le omagieze.
Filmul se vede mult mai relaxat (poate si pentru ca, in dreptul lui, asteptarile erau zero) decat un Austin Powers 3 sa zicem (sau alte spoof-uri care se straduie prea mult), fara sa fie ceva obligatoriu de bifat pentru mandria cinefila. Ca scuza pentru ros popcorn insa isi face treaba.
