Orice s-ar întâmpla, opera ei va dăinui: Meryl Streep a împlinit 60 de ani

La treizeci de ani, când a fost premiată pentru interpretarea din pentaoscarizatul (scenariu, regie, film, actor principal, actriţă secundară) "Kramer Vs. Kramer" (1979), Meryl Streep era deja cunoscută pentru cele opt roluri din primii ei doi ani de carieră (inclusiv cele din "Holocaust", "The Deer Hunter" şi "Manhattan"). În următorii treizeci de ani trecuţi de-atunci, a însumat nu mai puţin de... cincisprezece nominalizări pentru Premiul Academiei, dintre care două încununate de succes.

Sincer să fiu, la vremea respectivă Joanna Kramer nu m-a dat pe spate. Am avut nevoie de timp, ca să învăţ să recunosc, în ceea ce mi se părea "sec", discreţie, în aparenta "sărăcie de mijloace" adevărata subtilitate, iar dincolo de falsa "răceală", un talent bazat pe inteligenţă - ceea ce legitimează cu atât mai mult atributul de "cea mai mare actriţă în viaţă" pe care i-l acordă mulţi critici de film.

Şi totuşi, în chip surprizător, iniţial ambiţiile ei artistice s-au îndreptat spre operă! Abia în timp ce era studentă la Vassar College, Mary Louise Streep (n. 22 iunie, 1949, în Summit, New Jersey) a început să se intereseze de actorie, iar după absolvire s-a înscris la facultatea de artă dramatică de la Yale. Debuturile ei au însemnat o explozie de succese: uluitoarea Anne Marie din "Julia" (Fred Zinnemann, 1977 - în compania unor "monstre" sacre ca Jane Fonda şi Vanessa Redgrave), sau Linda ("The Deer Hunter", Michael Cimino, 1978 - prima nominalizare la Oscar) - nici nu era de mirare, din moment ce a avut dintotdeauna o fire ultraperfecţionsă, pregătindu-şi fiecare rol cu cea mai fastidioasă meticulozitate (efort admirabil acuns de ochii publicului de rând, sub aura unei dezinvolturi impecable, dar întru totul perceptibil pentru intuiţia cunoscătorilor).

În primii zece ani de carieră, victorile s-au ţinut lanţ. După Sarah/Anna ("The French Lieutenant's Woman" - 1981) şi rolurile din "Alice at the Palace" şi "Still of the Night", la distanţă de numai trei ani după primul Oscar, a urmat şi cel mare, pentru rol principal: eroina titulară din "Sophie's Choice" (Alan J. Pakula, 1982). Deşi de-atunci mi-am mai revizuit (la propriu) opiniile istorice, punând sub semnul întrebării unele dintre premisele principale care animă personajul din romanul lui William Styron, mi-ar fi imposibil să găsesc cel mai mic cusur interpretării monumentale care face din Sophie Zawitowski una dintre cele mai profunde şi tulburătoare eroine tragice ale cinematografiei universale dintotdeauna - în special la nivelul acelor incredibile monoloage în prim-plan, adevărate paradigme inimitabile ale superlativului în actorie. Suprapunerea între dimensiunile interioare abisale şi detaliile tehnice de maximă fineţe înscriu fără dubii Oscarul lui Meryl printre cele mai meritate ale tuturor timpurilor. Pe de altă parte, compoziţia tinerei femei poloneze traumatizată de experienţa lagărelor de concentrare relevă încă o dată capacitatea rară a actriţei de a reproduce nu doar exact, ci şi creator, virtualmente orice accent al lumii.
Nu încape nici o îndoială că piscul astfel atins a luminat, în cel mai bun sens, evoluţia ulterioară a actriţei - marcată de filme ca "Silkwood" (1983), "Falling in Love" (1984 - un romance cam melodramatic salvat de rafinamentul ei şi al lui Robert De Niro) spectaculosul "Out of Africa" (1985 - filmat în timp ce era însărcinată cu Mamie, a doua dintre odraslele ei; tot în aceeaşi perioadă - şi stare! - a primit şi Oscarul din 1983), "Ironweed" (1987), sau "Evil Angels" (1988) - ba chiar şi perioada mai incertă de la începutul anilor nouăzeci, când partiturile cu adevărat adecvate au părut s-o ocolească temporar (de atunci, meritând totuşi atenţie compoziţia comic-macabră din "Death Becomes Her" (Robert Zemeckis, 1992). În mod surprinzător, marea revenire a fost marcată tot de salvarea unei formule romanţioase melodramatice, "The Bridges of Madison County" (1995), urmată de "Marvin's Room" (1996).

Ar fi un exerciţiu de redundanţă să înşir aici toată pleiada de roluri care au urmat - spaţiul neîngădundu-mi să le acord tuturor atenţia şi comentariile cuvenite. Aş menţiona totuşi "A Prairie Home Companion" (2006), cântecul de lebădă al lui Altman, unde cântă fermecător şi aspiranta de odinioară la o carieră pe scena operei, sau portretul cinic şi tăios din "Rendition" (2007 - Gavin Hood), care dincolo de virtuozitatea dramatică transmite convingător dimensiunile dezumanizării ce stă la originea abuzurilor şi a tiraniilor de tot felul. În sfârşit, anul trecut, în "Mamma mia!", s-a reiterat pentru a cine ştie câta oară facultatea lui Meryl Streep de a face bici din orice...

Poate nu e o întâmplare că, spre deosebire de atâtea vedete atrase pe pantele sclipitor-dubioase ale frivolităţii, marea artistă e un model de conservatorism. E căsătorită, din 1978 şi până în... viitor (căci prezentul nu există!), cu sculptorul Don Gummer, specializat în piese pentru tăbliile mobilelor şi pereţi, ca şi (ulterior) în lucrări masive şi publice, de bronz, oţel, aluminiu şi sticlă. Dintre copiii lor, Henry (n. 1979), Mary Willa, aka "Mamie" (n. 1983), Grace Jane (n. 1986) şi Louisa (n. 1991), primii doi au devenit actori. Ca să închei într-un ton adecvat, voi reproduce una dintre cele mai cunoscute declaraţii ale lui Meryl, semnificativă prin simplitatea ei: "Orice s-ar întâmpla, opera mea va dăinui..."