O satiră stinsă - Călătoria lui Gruber

Ca să priceapă şi Grivei: secvenţa cu trenul şi groapa comună era aşa-numitul "main event", sau "apogeul" (aici: grozăvia crimei), "lupta" finalizată prin înfrângere: l-a găsit, dar degeaba - Gruber e mort. După care, dezvăluirea supravieţuirii acestuia ar fi îndeplinit funcţia de "plot point 2", care conform regulii trebuie să satisfacă nevoia dramatică, dar într-un mod neaşteptat - şi, mai mult decât atât, complex şi semnificativ. Or, ce e complex şi semnificativ într-o biată confuzie de nume? A, cu totul altceva ar fi fost dacă, de exemplu, doctorul se releva ca un personaj eroic, care reuşise să scape pentru a nu-şi lăsa pacienţii de izbelişte (soluţie didactică şi ieftin-moralizatoare, desigur - dar măcar corectă structural); sau, şi mai interesant: era un laş, care se salvase semnând pactul cu Satana - tocmai când îl credeam un martir, pe fondul recentului genocid; ce mai sensuri trist-ironice şi cu adevărat consistente s-ar fi desprins de aici! Sau, sau, sau - când scenariştii au imaginaţie, the sky is the limit. Pe când aşa, totul cade în derizoriu: confundatu-l-a, dumiritu-s-a, consultatu-l-a, vindecatu-i - hai noroc şi la mai mare, şi final credits. Tot actul ultim e trenant şi tautologic - când exact acolo trebuia să se releve semnificaţiile majore ale filmului. Păcat de Marcel Iureş, care cu căldura şi profunzimea lui de o mare fineţe compoziţională pune carne pe un personaj cu osatura de papier mâché. (De remarcat că, la mica şuetă de după proiecţie, actorul a recunoscut, cu eternul său bun-simţ: "Eu am jucat ce mi s-a spus...!")

La fel de regretabil, sau chiar şi mai rău, stau lucrurile în planul regiei - inertă, lemnoasă, vetustă (în sensul searbădului, nicidecum al "clasicismului", al "tradiţionalismului" sau al "aerului retro". Arată ca o scuză de film istoric obosit şi fără fonduri din perioada Dulea. Actorii, la fel ca în Cocoşul decapitat, acţionează anchilozat-patetic, fiind îndrumaţi cu un teatralism găunos suprapus peste nişte mizascene de-a dreptul neverosimile (cel mai flagrant exemplu: prima sosire la garnizoană, când soldatul şi caporalul de la intrare se joacă de-a caricaturile cazone ca pionierii la serbarea Pomului de Iarnă). Singurul cu adevărat reuşit (pe lângă deja menţionatul Iureş) e Claudiu Bleonţ, cu inepuizabila sa capacitate de a construi personaje pitoresc-demente asezonate şi cu veridicitate, şi cu substanţă, şi cu haz. Nici Răzvan Vasilescu n-ar fi rău - dacă n-ar repeta iar şi iar acelaşi formule din California Dreamin' (nesfârşit), Ticăloşii şi filmele lui Pintilie. În rest, mulţime de ieşeni fără pic de accent local, de parcă-n Moldova nu s-ar găsi actori buni să apară într-un cadru, două, trei.

Surprinde lipsa de proeminenţă a virtuţilor plastice, la un cineast ca Radu Gabrea, care întotdeauna s-a impus ca un meticulos pictor cu lumina, culoarea şi compoziţia cadrelor. Imaginea lui Dinu Tănase (o îmbucurătoare revenire la ocularul camerei, după atâţia ani petrecuţi în fotoliul regisoral şi la catedră), este totuşi expresivă şi corectă - ceea ce, în fond, nici nu e de mirare. Ca să mântuim cu compartimentele, e de ajuns să spunem că scenografia lui Florin Gabrea, costumele Svetlanei Mihăilescu şi montajul Melaniei Oproiu se remarcă prin discreţie - aşa că, hai să fim optimişti şi s-o luăm în sens pozitiv.

Dar, tot apropo de discreţie - însă într-un cu totul alt sens, mai puţin dorit de autori (dar mai benefic, în ultimă instanţă) - o răsturnare interesantă se remarcă în jurul intenţiei declarate a realizatorilor de a construi totul pe baza discreţiei şi a sugestiei: în film nu se vede nici o atrocitate, nici o crimă, nici un act de violenţă propriu-zisă; neomenia neamului românesc (în ofensiv-păguboasa viziune a actualei political correctness ot Sion) ar trebui să transpară atât din indiferenţa faţă de eforturile lui Malaparte de a-l găsi pe Gruber, cât şi din osârdia cu care, în plin siaj imediat al măcelului, autorităţile se strofoacă să ancheteze devastarea vinăriei lui Roznovanu. Radu Gabrea a avut chiar curajul de a-şi refuza tentaţia deschiderii bou-vagonului cu oameni în agonie (care în textul lui Malaparte se producea), iar urmele genocidului apar succint şi economic: două grămezi de mărfuri răvăşite în faţa unor magazine evreieşti, pete de sânge spălate de pe zidurile prefecturii, groapa cu var dinaintea finalului... Din fericire, lipsa de vlagă şi de stil a întregii compoziţii zădărniceşte orice sugestie, aşa că filmul se aşază singur în onesta sa menire: aceea de satiră socială oarecare la adresa cinismului şi a birocraţiei - fie ele de sorginte românească, evreiască, ţigănească sau săsească; vorba aia: oameni suntem.