Să spunem de la început că Transformers: Ascensiunea bestiilor este una dintre cele mai bune părţi ale francizei iniţiate de Michael Bay în 2007 şi că insuflă ceva emoţie şi aventură marca Indiana Jones într-o poveste care practic se repetă la fiecare continuare. Premiera de vineri nu reuşeşte să înfrângă sentimentul de déjà vu şi nici senzaţia că cei cinci scenarişti au citit din scoarţă în scoarţă trilogia Lord of the Rings înainte de a se apuca de scris, dar hei, măcar au presărat din plin scene cu distrugeri, explozii şi transformeri care se... transformă.
În primul film Autoboţii şi Decepticonii se luptau pe Cybertron pentru AllSpark, eternă sursă a vieţii a lumii lor ajunsă ca prin minune pe Terra. Şi de ce această premisă ofertantă să nu fie folosită din nou pentru continuarea Ascensiunea bestiilor? Acum AllSpark este cheia Transwarp, un preţios artefact inventat pe o planetă-junglă colonizată de Transformeri în trecut şi devenită sălaş al Maximalilor, Transformeri cu înfăţişare de animale. Faptul că Transwarp poate deschide portaluri oriunde în univers este râvnit de Unicron, un gigantic Transformer care se hrăneşte cu lumi întregi şi îşi subjugă telepatic supuşii, Terrorconii conduşi de Scourge (adică Năpastă). Ca să dovedim din nou că istoria se repetă, cheia ajunge pe Pământ (e clar, Transformerii folosesc planeta noastră drept casetă de valori!), doar că în 1994 Scourge îi ia urma şi aşa începe o nouă bătălie între bine şi rău...
Dacă în primul film în prim-plan era prietenia dintre Bumblebee şi pământeanul Sam Witwicky (Shia LaBeouf), acum i-a venit vremea lui Noah Diaz (Anthony Ramos), un fost soldat care are disperată nevoie de un loc de muncă pentru a plăti tratamentul fratelui său mai mic, Kris (Dean Scott Vazquez). Împins de la spate de nevoile financiare, Noah acceptă să fure un Porsche Carrera, doar că acesta se dovedeşte a fi Mirage (Pete Davidson), un transformer care poate proiecta holograme pentru a-şi păcăli adversarii, părând să se multiplice. De aici la o aventură globală pentru a apăra cheia de Scourge şi a-l împiedica pe Unicron să devoreze întregul univers, e doar un pas.
Dacă ţi-au plăcut toate celelalte filme Transformers, sunt mari şanse să-ţi placă şi acesta, dar senzaţia noastră e că el se adresează mai degrabă copiilor. Cei mai tineri spectatori vor aprecia metodele inventive (mai ales în 3D) prin care personajele extraterestre se tot transformă din bolizi în alternativele lor mai pregătite să lupte cu antagoniştii, dar spectatorii care sunt la zi şi cu Stăpânul inelelor şi cu Universul Cinematografic Marvel se vor întreba dacă nu cumva Hollywood-ul nu ar trebui să vină cu nişte idei noi şi să nu recicleze la nesfârşit vechi confruntări între bine şi rău mult mai sugestiv explorate în alte francize.
Un plus al filmului este infuzia de aventură tip Indiana Jones: în căutarea lor disperată pentru a obţine cheia Transwarp, Noah şi partenera sa umană Elena (Dominique Fishback) ajung în Peru, unde descoperă un templu milenar. Iarăşi, nimic nemaivăzut, dar o îndepărtare de la temele predilecte din universul Transformers. Elena este încă un plus al filmului, mai ales în vremuri în care feminismul hollywoodian actualizează personaje clasice (vezi noul Peter Pan & Wendy) pentru a arăta că femeile nu sunt deloc mai prejos decât bărbaţii în luptă. Ascensiunea bestiilor nu pică în aceeaşi capcană şi Elena impresionează cu inteligenţa şi cunoştiinţele sale arheologice fără să fie obligată să se transforme dintr-o tocilară care se simte în elementul ei în bibliotecile şi depozitele muzeelor într-o Xena gata să înfrângă Transformeri de zece ori mai mari ca ea.
Dacă am vorbit de plusuri, să vorbim şi de minusul devenit etern în blockbusterele hollywoodiene: băi, nimeni nu moare! Ce încărcătură emoţională să mai aibă destinul unui personaj când ştii că, chiar şi dacă acesta îşi află cumva sfârşitul, va fi readus la viaţă într-un fel sau altul? Sau, dacă nu este readus la viaţă, i se oferă un prequel? La Hollywood personajele mor cu adevărat doar când actorii care le interpretează se plictisesc de ele! În acest context, să-l decretăm pe George R.R. Martin un adevărat erou, pentru că ne-a învăţat cât de puternică este despărţirea irevocabilă şi definitivă de un personaj, lecţie pe care Hollywood-ul refuză să o aplice din teama de a nu-şi aliena spectatorul (şi banii lui, desigur).
Părerea ta
Spune-ţi părerea