No, prăbuşirea unei dictaturi

De vineri se lansează pe ecrane No/Nu, filmul lui Pablo Larraín despre unul din cele mai captivante episoade din istoria recentă: prăbuşirea dictatorului chilian Augusto Pinochet în urma unui referendum şi a unei campanii publicitare cu totul ieşite din comun. Află din materialul de mai jos povestea filmului şi contextul istoric în care au loc evenimentele.

În 1988, la insistenţele celui mai puternic şi generos dintre aliaţii săi străini, Statele Unite ale Americii, dictatorul chilian Augusto Pinochet cere organizarea unui referendum privind preşedinţia sa. Regimul său de 15 ani s-a caracterizat prin ignorarea drepturilor umane, prin crime, încarcerări, deportări şi aşa-numiţii "desaparecidos", cei care au dispărut pur şi simplu.

O coaliţie de 16 partide politice aflate în opoziţie faţă de dictatură îl abordează pe René Saavedra (Gael García Bernal), un tânăr şi impetuos publicitar pentru a le dirija campania. Saavedra este un “încheietor”, seducându-şi clienţii cu o voce catifelată şi un look atrăgător; îşi pregăteşte prezentările cu mereu acelaşi surplus de sinceritate, fie că e vorba de o campanie de TV pentru cea mai nouă băutură răcoritoare, fie de cel mai important eveniment din istoria ţării sale. Întâmparea face ca şeful lui René, Lucho Guzman (Alfredo Castro), să fie un membru de rang înalt din comitetul de consultanţă al lui Pinochet.

René este separat de soţie, Verónica Caravajal, o activistă radicală în ochii căreia plebiscitul este doar o fraudă. Ea refuză să legitimeze prin votul său atât dictatorul cât şi referendumul lui fictiv. În timp ce ea bagatelizează implicarea soţului său în mişcarea opoziţiei, cunoscute sub apelativul The NO, René vrea doar ca ei să se împace şi să trăiască împreună, ca o adevărată familie, împreună cu fiul lor, Simon.

În timp ce revizuieşte materialele deja create pentru campanie, pentru René nu mai rămâne îndoială că montajele interminabile şi macabre de asasinate, tortură, tancuri şi gaz lacrimogen îi vor descuraja pe votanţi. Cum adversarii lor cheltuiesc de 30 de ori mai mult pe propria campanie, NO trebuie să născocească reclame electorale care să sensibilizeze populaţia din Chile şi să o motiveze să meargă la vot. Poporul este înfricoşat, ca de altfel şi conducătorii mişcării NO, o dată ce îşi dau seama că poliţia secretă a lui Pinochet, DINA, îi urmăreşte şi uneori chiar îi confruntă direct.

“Toată lumea vrea să fie fericită”, spune René încet, pe tonul său convingător. Pe “Fericire” se va axa campania: “Te aşteaptă fericirea dacă votezi No!” Această tactică nu este îmbrăţişată de unii colegi, care o văd ca pe un afront adus multelor victime care au suferit sub Pinochet, însă René dispune cu încredere realizarea de melodii publicitare şi atrage sprijinul vedetelor în livrarea mesajului: “Chile: Fericirea te aşteaptă!!!”

Regizorul şi producătorul filmului, Pablo Larraín, explică. “De-asta au şi câştigat. Nu l-au atacat pe Pinochet. Doar au promis un viitor mai bun, mai frumos”. Pinochet a fost învins şi, mai mult decât atât, 97% dintre votanţii înregistraţi au venit la vot. Campania NO şi-a adjudecat aproape 56% din totalul voturilor.

“NO” este ultima parte din trilogia începută de Pablo Larraín în 2008 cu filmul “Tony Manero”, o comedie neagră cu nuanţe de tulburări politice, despre un psihopat de vârstă mijlocie care îşi dedică viaţa misiunii de a deveni cel mai bun imitator din ţară al lui John Travolta în filmul clasic “Saturday Night Fever”. În al doilea episod al trilogiei, “Post Mortem”, un funcţionar kafka-esc de la morga orăşenească, îndrăgostit pănă peste cap de vecina sa, o dansatoare exotică, devine brusc conştient de realitatea politică printr-o şocantă confruntare cu daunele colaterale ale unei violente lovituri de stat.

“‘Post Mortem’ cuprinde originea unui regim dictatorial, ‘Tony Manero’ abordează momentul cel mai violent al unei dictaturi, iar ‘NO’ este despre punctul final”, elaborează regizorul Pablo Larraín. “Poate că cel mai mult mă interesează să analizez şi să revizitez imagistica violenţei, a ruinei morale şi a distorsiei ideologice, nu pentru a o înţelege, ci pentru a arunca lumină asupra ei”.

Inspirat din fapte reale, “NO” îşi plasează eroul, pe René Saavedra, la cârma unei campanii publicitare proaspete, energetice şi până la urmă cruciale pentru înlăturarea dictatorului Augusto Pinochet. “‘NO’ este o poveste epică de tip David şi Goliat, o comedie neagră cu atitudine”, spune producătorul Juan de Diós Larraín.
“Avem un tip care se foloseşte de unelte din publicitate pentru a schimba procesul social”, adaucă regizorul şi producătorul Pablo Larraín. “De aceea e atât de original şi, în acelaşi timp, atât de straniu”.

Gael García Bernal, starul internaţional din filme ca “Amores Perros”, “The Motorcycle Diaries”, “Babel”, “Letters to Juliet” şi recentul “Casa de Mi Padre”, este şi partener în compania de producţie şi distribuţie Canana Films, care a întreţinut o colaborare de succes cu Fabula cu prilejul filmelor “Tony Manero” şi “Post Mortem”. Ar fi fost oricând o mişcare firească pentru Gael să păşească în faţa camerei lui Pablo Larraín, dar cu atât mai mult într-un film ca “NO”, care eminamente reflectă propria sa conştiinţă socială şi care se află pe aceeaşi lungime de undă cu sensibilităţile politice împărtăşite de ambii.

“Este un film important”, spune Bernal. “Când ceva este important şi este exprimat prin intermediul unui demers artistic, ideal ar fi să capete o transcendenţă şi o relevanţă, în aşa fel încât oameni să poată relaţiona cu el”.

“Cred că ceea ce s-a realizat în acel moment [răsturnarea dictatorului chilian printr-un proces electoral transparent] a fost unul dintre cele mai importante şi pure acte de fraternitate înregistrate de democraţie la nivel global”, afirmă el fără echivoc.