"Se zice că 'Dumnezeu le-a dat unora cu caru'' - da' ăsta are vagoane... ce vagoane, vapoare întregi!" - se entuziasma colega mea de facultate, actriţa Marina ("Maşa") Procopie, (parţial rusoaică la rându-i), odată prin anul I sau II, când ieşeam (pentru a ţâşpea oară) de la "Siberiada"... Vi-l mai amintiţi pe Alioşa Nikolaevici Ustiujanin? Sau poate nici nu l-aţi văzut? Atunci, "Sibiriada" pe voi v-aşteaptă!
Filmul era făcut de Andrei Mihalkov-Koncealovski, fratele lui Nikita Sergheevici Mihalkov-Koncealovski (conform certificatului de naştere), cel născut în 21 octombrie, 1945 (şaizeci şi patru de ani de-atunci), ca fiu al poetului comunist Serghei Vladimirovici Mihalkov (autor al versurilor fostului imn al U.R.S.S.) şi al poetei Natalia Petrovna Koncealovskaia, fiică a celebrului pictor Piotr Petrovici Koncealovski şi al Olgăi Vasilievna Surikova, la rândul ei nepoată a marelui pictor Vassili Surikov.
Vom trece peste adevărul cam incomod al colaborării părinţilor lui cu K.G.B.-ul ("turnători", ca s-o spunem pe şleau - c'est la vie...), măcar pentru a accepta doza de loialitate pe care Nikita continuă s-o poarte fostului regim, ca şi continuatorului aceluia, Vladimir Putin (după perioada de dezgheţ Gorbaciov-Elţîn), justificată franc cu cuvintele: "Eu nu mi-am ars carnetul de partid, aşa cum au făcut atâţia după 1990, numai fiindcă acum se poate!" Simpatiile politice contează mai puţin, când avem de-a face cu un talent rupt din rai - căruia ar fi inutil să-i transcriem aici CV-ul pe puncte, când e arhicunoscut oricui are cât de cât de-a face cu cultura cinematografică.
Deşi a primit Oscarul pentru Utomlionnîie solntsem - Soare înşelător, 1994 (în urma căruia a câştigat şi un fotoliu de deputat în grupul parlamentar al partidului lui Viktor Cernomîrdin), după care s-a mai ilustrat cu Bibirskiy tsiriulnik - Bărbierul din Siberia, 1998 (o "epopee a culturii ruse" cam alunecând spre kitsch, din păcate) şi, în special, cu 12 ("...oameni furioşi" - celebrul remake după nu mai puţin celebrul Lumet), capodopera indiscutabilă a lui Nikita rămâne "Neokoncenaia piesa dlia mekanicensogo pianino" - Piesă neterminată pentru pianină mecanică, 1977: de bună seamă, unul dintre cele mai mari filme ale tuturor timpurilor, prezenţă certă în top-ten-ul mondial al oricărui cinefil ce se respectă. Epocala ecranizare după "Platonov" (sau "Un Hamlet de provincie") impune cel mai precis şi puternic inefabilul personalităţii artistice a lui Mihalkov: incisiv, meticulos, crud, tandru, sfâşietor, abisal...
Nu cred că există în istoria filmului universal o mai genială armonizare de tragic şi comic, o dramă mai zguduitoare decât zbaterea lui Mihail Vasilievici, cel care urlă că "am treizeci şi cinci de ani şi n-am făcut nimic!", în timp ce soţia aleargă după el să-i trântească pălăria-n cap ca să nu răcească, şi-n cele din urmă cad amândoi în apa pân-la genunchi - cumplit final, pe "Una furtiva lacrima" de Donizetti...! Aici, Mihalkov a lucrat în primul rând cu actorii - o distribuţie de-a dreptul sacru-monstruoasă, mânată cu biciul geniului spre sublim... şi cu imaginea, picturala fotografie a lui Pavel Lebeşev... şi cu muzica - Eduard Artemiev, evident! ...Fără a uita, desigur, că totul se revendică de la Cehov - care, la rândul lui, alături de toţi ceilalţi, tot de sub Mantaua lui Gogol se trage!
Şi totuşi, nu puţini sunt cei ce plasează mai presus de "Piesă neterminată..." imediat anteriorul "Raba liubvi" ("Sclava iubirii" - 1976), zguduitoarea dramă a dragostei mutilate de războiul civil, pe fondul turnării unor melodramolete mute inepte. Ca să n-o lungim, e de ajuns să pomenesc doar secvenţa uciderii lui Viktor Potoţki (Rodion Nahapetov), pentru care Artemiev compusese partitură de-a dreptul sublimă - şi totuşi, la montaj, Nikita şi-a dat seama că muzica acelui moment era cu totul alta: clănţănitul ceştii de ceai pe farfurioară, în mâinile tremurânde ale Olgăi Nikolaevna Voznesenskaia (divina Elena Solovei), stupefiată să-şi vadă iubitul ciuruit de gloanţe după doar câteva clipe de când se despărţiseră; şi desigur, să nu uităm nici deliratul "tramvai numit moarte", din final.
Vibraţia delicat-ironică din "Piat Vecerov" ("Cinci seri", 1979), frumuseţea reîntoarcerii la literatura clasică rusească ("Neskolko dei iz jizni I.I. Oblomova" ("Câteva zile din viaţa lui I.I. Oblomov", 1980), umorul cald din "Rodnia" ("Rubedeniile" - 1981), sau radiografia atroce din "Bez svidetelei" ("Fără martori" - 1983) nu fac decât să întregească portretul profesional-artistic atât de complex al creatorului. Totuşi, ţin să rememorez incredibila experienţă din primăvara lui 2007, când Nikita Mihalkov a susţinut un master-class la Bucureşti. Nu exagerez defel spunând că acele câteva ore au concentrat mai multă substanţă de pedagogie regizorală decât tot atâţia ani la U.N.A.T.C. (chiar şi în pofida insistenţelor neavenite ale liotei de fani buimaci care încă se mai credeau la conferinţa de presă din ajun, parazitând worskhopul cu întrebări de tot felul şi, încă mai penibil, cu interminabile declaraţii de amor). Charisma lui Nikita, cuprinsă ca într-un delicios sandviş între inteligenţa sa funciară şi permanenta prezenţă de spirit, magnetiza o sală întreagă - mai ales pe parcursul acelui exerciţiu, super-elocvent în simplitatea sa, pornit de la cele două perechi de pantofi aruncate la nimereală pe scenă...
Totuşi, reprezentativă rămâne relatarea experienţei de la teatrul din Germania, când începuseră repetiţiile cu "Pescăruşul": în prima zi, ca să intre în atmosferă, Nikita le-a cerut actorilor să compună scenic o zi caniculară de vară. Ascultători, membrii trupei au început să-şi facă vânt cu textul, să-şi sufle sub guler, să se şteargă de sudoare pe frunte... "Nu, domnilor," i-a oprit regizorul, "nu v-am cerut să-mi «arătaţi» o zi de vară - v-am rugat s-o creaţi!" Priviri mirate: "Poftim... Cum adică...? Ce să facem?..." "Nu-i nimic, mai gândiţi-vă până mâine. Liber pe ziua de azi."
A doua zi, s-a adunat din nou trupa... S-au aşezat prin scenă... În colţul lui, Nikita îşi parcurgea însemnările de regie... Actorii aşteptau. La început contrariaţi, apoi tot mai nedumeriţi, pentru ca în sfârşit să se insinueze plictiseala, letargia... Într-un târziu, unul şi-a scos ziarul... O actriţă a început să tricoteze... Pe altul l-a furat somnul, pe o canapea din scenă... La care, în fine, Nikita a intervenit: "Ei, vedeţi? Asta e o zi caniculară de vară...!"
