Nick Offerman, din The Last of Us: "Cel mai uimitor la această meserie este că pot să prezint o poveste drept o posibilitate"

Săptămâna trecută s-a lansat episodul al treilea al serialului The Last of Us, episod pe care unii spectatori îl consideră unul din cele mai bune episoade realizate din întreaga istorie a televiziunii, în timp ce alţii îl desconsideră din simplul fapt că a reprezentat o îndepărtare notabilă de la scenariul jocului omonom ce a inspirat serialul. Prin amabilitatea HBO România, Cinemagia a participat la o masă rotundă cu actorii Nick Offerman şi Murray Bartlett, interpreţii cuplului Bill şi Frank. Am aşteptat o săptămână pentru ca povestea lor să poată fi văzută de cât mai mai mulţi cititori şi iată că acum putem discuta despre mizele şi provocările acestui episod, în viziunea celor doi actori.

Deşi recomandăm ca această conversaţie să fie citită doar de cei care au văzut deja episodul "Long, Long Time", cei doi actori nu oferă spoilere majore în răspunsurile lor.

Aţi avut vreo discuţie legată de această îndepărtare de la clişeul celui obsedat să supravieţuiască, clişeu ce propune de obicei personaje ce nu pot fi descrise decât ca având o masculinitate toxică?
Nick Offerman: Cea mai mare parte a acestei conversaţii a avut loc în inima şi în mintea lui Neil Druckmann şi Craig Mazin (n.r. - scenariştii serialului), pentru că deja era parte integrantă din scenariul pe care l-am primit noi. Scenariul era superb şi conversaţia noastră s-a purtat cam aşa: "scenariul e fabulos, hai să încercăm să nu îl stricăm noi" (râde).

Mi-a plăcut la nebunie acest cuplu improbabil. Poate că am mai văzut aceste tipuri de personaje în alte versiuni, dar iată că se întâlnesc şi mănâncă friptură de iepure la cină şi apoi cântă şi apoi îţi spui: "Doamne, dar oamenii sunt plini de posibilităţi, ce lucru uimitor". Pentru mine cel mai uimitor la această meserie este că pot să prezint o poveste drept o posibilitate. În ce priveşte acel clişeu, eu însumi sunt adesea acuzat că sufăr de acest exces de masculinitate, lucru care mă uimeşte întotdeauna, pentru că eu mă vad mai degrabă ca un iepuraş care chicoteşte şi dansează (râde).

Ori de câte ori mi se spune asta întreb de ce trebuie să facem aceste distincţii pe bază de gen. De ce nu pot să cos un nasture sau să coc o tavă de cupcakes? De ce nu aş putea iubi şi aceste lucruri, de ce nu ar putea oricine altcineva iubi aceste lucruri? Mi-ar plăcea ca aceste idei de modă veche să se erodeze şi cred că de asta facem ce facem (n.r. - în industria divertismentului).

Murray Bartlett: Cred că Nick a spus cam totul aici. Mie mi se pare că acest tip de relaţie a devenit întrucâtva un stereotip în trecut (n.r. în filme şi seriale) şi că acum ne-am îndepărtat de la acel stereotip. A fost extrem de entuziasmant să prezentăm o astfel de relaţie într-o lumină nouă. Nu spun că nu s-a mai făcut, spun doar că modul cum se dezvoltă relaţia mi s-a părut imprevizibil şi asta se datorează geniilor din spatele scenariului. Şi mai cred că e genial că un actor precum Nick a fost distribuit aici, un actor căruia nu-i e teamă să-şi pună la bătaie masculinitatea de care tocmai am vorbit şi în acelaşi timp să îşi expună vulnerabilitatea.

Sunt diferenţe între joc şi serial în ceea ce priveşte personajele voastre. V-au ajutat aceste diferenţe să vă construiţi propriile versiuni ale personajelor?
Murray Bartlett: Mi-e ruşine s-o spun, dar nu joc jocuri video şi nu am jucat acest joc. Neil şi Craig sunt experţii, mai ales Neil, din moment ce el este creatorul jocului. Am avut totală încredere în ei şi în scenariul extraordinar scris de Craig. Acest scenariu a împins personajele într-o direcţie diferită de cea la care se aşteptau fanii jocului, dar o face într-un mod cu totul minunat. Am avut încredere în ei că această îndepărtare va respecta esenţa personajelor şi că diferenţele sunt de aşa natură încât să ajute serialul.

Nick Offerman: Noi nu am făcut altceva decât să fim marionetele lor (n.r. - Neil Druckmann şi Craig Mazin). E ceva bizar în ziua de azi, când răspândirea internetului a făcut ca absolut oricine să-şi poată comunica opinia. Înainte, dacă scriam o carte (n.r. - Nick Offerman a publicat patru cărţi) sau jucam un rol şi cineva detesta ce am făcut, nu era obligatoriu ca eu să aflu asta (râde). Merg pe ideea că, dacă mă uit la ceva care îmi displace profund, pur şi simplu încetez să mă mai uit.
Craig şi Neil au pornit de la sursă şi au creat un exemplu de entertainment televizat. Au făcut o treabă extraordinară şi noi am încercat tot ce ne-a stat în putinţă să transmitem acea emoţie publicului. Invariabil, o parte a publicului va vocifera împotriva acestei direcţii pentru că oamenilor nu le place schimbarea. Dacă cineva pronunţă numele din Stăpânul inelelor, de exemplu Legolas sau Lothlórien, diferit de cum îmi imaginez eu că ar trebui pronunţate sar imediat la bătaie. Dar de ce nu ar fi ambele opinii valide? De asta îi întreb pe toţi cei cărora le-a displăcut adaptarea [jocului] de ce oare nu ne putem înţelege.

Personajele voastre trăiesc într-o oază în mijlocul unei lumi muribunde. Cum aţi descrie această oază, un mic paradis sau doar un altfel de iad?
Nick Offerman: O întrebare foarte bună. Din punctul meu de vedere, Bill urăşte oamenii. A avut parte în trecut de multă durere şi, în felul lui, poate este chiar recunoscător că oamenii din jur au dispărut. "În sfârşit pot fi fericit cu metodele mele complexe de supravieţuire", cam asta gândeşte el. Dar cred că de îndată ce treci de această aparenţă de duritate a sa, în esenţa sa găseşti vulnerabilitate şi nevoie de dragoste.

Ca să răspund la întrebare, totul pare minunat la suprafaţă, dar faptul că nu poate împărţi asta cu cineva este o problemă. Poate că din multe puncte de vedere ce are el este o utopie frumoasă, dar poate fi şi un iad, căci, indiferent de circumstanţele în care te afli e dezirabil să ai pe cineva alături. E Paradisul cu o urmă de iad în el. Cred că principalul mesaj al episodului este că nimic nu are valoare dacă nu ai pe cineva cu care să-l împarţi.

Murray Bartlett: Nu trebuie să privim doar în alb şi negru. Nu este doar o utopie şi nu este doar un iad. Dacă vreţi, putem vorbi despre o posibilitate în mijlocul unui iad. Ceva ce poţi descoperi în mijlocul acestor circumstanţe deloc ideale. Este, până la urmă, o utopie. Este un loc perfect în sensul că te bucuri de ciripitul păsărelelor şi de tufele de trandafiri, dar toate aceste lucruri sunt însoţite de altele [mai puţin plăcute]. Este un loc unde există speranţă şi unde poţi crea o conexiune. Aşa cum a spus şi Nick, este un loc pe care îl poţi împărţi. Este o utopie imperfectă, dacă se poate spune aşa.