Moş Crăciunii mileniului

Pe vremuri, mai bine zis în 1975, marele Toma Caragiu oferea o inegalabilă bijuterie interpretativă în secvenţa finală din "Actorul şi sălbaticii", unde personajul său, Costică Caratase (combinaţie de "Caragiu" cu "Tănase"), dădea viaţă unui Moş Crăciun care se metamorfoza treptat în Adolf Hitler. Marele merit al filmului rămâne acela că, dincolo de falsificarea grosieră a istoriei, reuşea să lase imprimată pe peliculă o creaţie de zile mari - în care, conform cunoscutelor clişee politiceşte corecte, persnajul "răului absolut" ieşea la iveală din coconul celei mai arhetipale întruchipări a purităţii şi iubirii. Poate că nu e o simplă întâmplare că una dintre cele mai reuşite reprezentări cinematografice ale Moşului a stat sub semnul unei formule atât de complexe şi paradoxale.

E greu să duci pe ecran, cu credibilitate, un asemenea ideal intangibil - şi, cu adevărat, inimaginabil. Tocmai de aceea, de-a lungul sutelor şi sutelor de variante în care a apărut pe şirul anilor, nu se remarcă nici una cu adevărat memorabilă, după cum rezultă în urma unei glosări cât de cât meticuloase peste imensul şir de titluri. Să ne concentrăm, prin urmare, măcar asupra celor mai proeminenţi Moşi Crăciuni dintre cei peste o sută treizeci care figurează numai în ultimii zece ani - cei dintâi ai mileniului.

Modest şi de bun-simţ, "Wreck the Halls" (2008, regia David Abramson şi Michelle Goetsch, după un scenariu de Michelle Goetsch, Adam Bertocci şi David Abramson), are inspirata idee de a-l distribui în rolul principal pe realmente nemuritorul Mickey Rooney.

Filmul se dezvoltă ca o comedie amăruie cu accente magice, pornind de la premisa asocierii dintre un grup de pensionari şi un grup de copii, în cadrul unui program de "adoptat bunici de Crăciun". Dincolo de limitele poveştii şi ale regiei, rămâne de necontestat faptul că Mickey Rooney, chiar şi la optzeci şi opt de ani, îşi păstrează charisma şi umorul.

În schimb, cu doar un an înainte, mediocrul "Fred Claus" (regia: David Dobkin, scenariul de Dan Fogelman, după o povestire scrisă în colaborare cu Jessie Nelson), propune o adevărată "Familie Claus", unde Moşul titular, pe nume Nick, e interpretat de Paul Giamatti, fratele său cel rău, care-i nevoit să-l înlocuiască (Fred cel din titlu) e întruchipat de Vince Vaughn, mama şi tata Claus sunt Kathy Bates şi Trevor Peacock - şi lista continuă, prea lungă şi nesemnificativă ca s-o mai detaliem aici.

Important e că filmul reuşeşte să smulgă câteva hohote de râs, inclusiv cu ajutorul unor aluzii sexuale cam nepotrivite cu subiectul, dar totodată imperceptibile de către micii spectatori cărora li se adresează.

În mod surprinzător, un desen animat care a trecut aproape nebăgat în seamă, ("Christmas Is Here Again", 2007, regia Robert Zappia, după un scenariu scris în colaborare cu Marco Zappia), reuşise să contureze un Moş cu adevărat tuşant, nu numai prin tratarea grafică de bun-gust, ci şi datorită interpretării vocale calde şi consistente a lui Andy Griffith - la care se adaugă întorsătura neaşteptată cu sacul de daruri al Moşului, realmente ingenioasă şi originală. Poate că rămânerea filmului în anonimat s-a revendicat şi de la calitatea îndoielnică a pieselor muzicale.

O prezenţă interesantă se reţine din celebrul "The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe" (2005, regia Andrew Adamson, scenariul Andrew Adamson, Ann Peacock, Christopher Markus şi Stephen McFeely, după romanul lui C.S. Lewis), unde îl întâlnim pe James Cosmo, sub numele de "Father Christmas" - adică, echivalentul lui «Père Noël» al francezilor, aflat foarte aproape de al nostru neaoş "Moş Crăciun".

De asemenea, cu un an mai devreme, Sir Roger Moore îşi împrumutase vocea pentru a-l personifica sonor în scurta parodie de animaţie "The Fly Who Loved Me" (regia: Dan Chambers; scenariul: Olly Smith). Şi tot în acelaşi an, personajul nostru, prin mijlocirea lui Jason Flemyng, face o vizită şi prin departamentul filmului horror (abordat în cheie hazlie, totuşi), cu ocazia comediei de groază "The Seed of Chucky" (scenariul şi regia: Don Mancini) - al cincilea episod din celebra serie.

Nu putem neglija nici Moşul din destul de strania comedie fantastică "Elf" (2003, scenariul: David Berenbaum, regia: Jon Favreau), căruia celebrul Edward Asner îi împrumută prezenţa sa masivă şi stabilizată de mult în percepţia spectatorilor. Nu cred c-am greşi afirmând că valoarea acestui film subzistă tocmai în capacitatea de a crea efecte umoristice cu ajutorul inocenţei lui Will Ferrel - omul nimerit accidental printre elfi, care revine în societate pentru a-şi căuta identitatea.

Tot atunci, un Moş de calitate în context de perfectă mediocritate a compus din doi timpi şi trei mişcări Christopher Plummer, în "Blizzard", scris de Agnes şi Leif Bristow şi Murray McRae, pentru ca regia s-o semneze LeVar Burton - pun pariu că nu mai ştiţi cine e! Însuşi Kunta Kinte (ce tânăr), din serialul de pe vremuri!

Într-un sens, cea mai tristă ratare a transpunerii Moşului pe ecran rămâne, mai ales din cauza răsunetului ei exacerbat, dar cu reverberaţii negative, "The Polar Express" (2004), al fostei tinere speranţe de la sfârşitul anilor '80, Robert Zemeckis. Ar fi putut să fie un Santa Claus cu adevărat cald, tandru, emoţionant, dacă Robert Zemeckis făcea filmul cu zece ani mai devreme, înainte de a expira artistic - cu atât mai mult cu cât l-a folosit pe Tom Hanks, cel împreună cu care, în vremurile sale bune, îl crease pe inegalabilul Forrest Gump. Din păcate, nu e decât cea dintâi dintre ororile de ultimă oră ale lui Zemeckis - precedând îngălatul "Beowulf" (2007) şi greu suportabilul "A Christmas Carol" (2009 - din nou, vulgarizare indigestă a uneia dintre cele mai celebre poveşti de Crăciun). În cazul de faţă. Robert Zemeckis şi William Broyles jr. complică şi încarcă inutil fermecătoarea carte a lui Chris Van Allsburg. În total, Tom Hanks vocalizează, pe lângă Santa Claus, încă şase personaje (de ce...? Moş Crăciun cu mila... Sau poate, ca exerciţiu pentru multipla distribuire a lui Jim Carey, cinci ani mai târziu - mai ales că printre personajele de-aici ale lui Hanks se numără şi însuşi Scrooge!) Ca şi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, elfii vorbesc în yiddiş (pe când un Moş Niculae cu turban şi şalvari...?), printre multe alte clişee etnice şi rasiale, ca neastâmpăratul băieţel evreu şi conştiincioasa fetiţă negresă. Ca să fim drepţi, filmul excelează la nivel de detaliu al animaţiei, în timp ce, pe partea opusă, îl condamnă propria ipocrizie de arogare a statului de povestioară dulce şi inocentă pentru copii, menită să le releve "adevăratul sens al Crăciunului".