Filmul biografic este unul dintre cele mai ingrate genuri cinematografice, mai ales când protagonistul său este un cântăreţ. În primul rând, ai obligaţia, ca scenarist şi regizor, să treci în revistă marile hituri din cariera celui omagiat, astfel încât coloana sonoră are întotdeauna forma audiţiei unui album cu "greatest hits". În al doilea rând, trebuie să parcurgi cât mai mult din itinerariul eroului, astfel încât filmul arată că un trailer de două ore al unei vieţi.
Dacă ai noroc, cântăreţul se prăbuşeşte sub povara celebrităţii şi cade în patima adicţiilor, ceea ce oferă un anumit dramatism şi suspansul învingerii demonilor interiori. Dacă ai ghinion şi cântăreţul e Charles Aznavour, opţiunile sunt încă şi mai limitate, din simplul motiv că Aznavour nu a avut niciodată această cădere în abis. Dar asta nu înseamnă că Monsieur Aznavour nu reuşeşte să omagieze o legendă a chanson-ului şi, mai mult, să arate cum unii oameni respira muzică...
Poate că ar fi bine să intri la Monsieur Aznavour, care s-a lansat vineri pe ecrane după ce joi a deschis ediţia din acest an a Festivalului Filmului Francez, fără să ştii prea multe despre itinerariul celui născut drept Shahnur Vaghinak Aznavourian într-o familie din armeni refugiaţi în Parisul anilor '20. Crescut de părinţi iubitori de muzică, micul Charles a avut primul contact cu scena la o vârstă fragedă, dar apoi a avut nevoie de decenii bune pentru a-şi obţine cu adevărat celebritatea.
Probabil că marea lecţie a filmului este să iei ceea ce alţii desconsideră sau critică la tine şi să transformi acele "defecte" în baza tuturor eforturilor de a obţine succesul. La început totul a stat împotriva lui Aznavour, de la statură (1.6 metri înălţime) la nasul proeminent şi vocea atipică. "Trebuie să fii frumos ca să cânţi cântece de dragoste", i se spune lui Aznavour la un moment dat. Cântăreţul mulţumeşte frumos, dă din umeri şi devine cel mai romantic şansonetist din toate timpurile, îndemnându-l pe poetul şi regizorul Jean Cocteau să remarce, glumeţ, că "Aznavour a fost primul care a popularizat disperarea".
Se spune că succesul este doar modul cum reacţionăm la eşec şi probabil că nu există film mai potrivit decât Monsieur Aznavour care să susţină această perspectivă. De prea multe ori, cântăreţul interpretat foarte bine de Tahar Rahim s-a lovit de uşi închise şi nu a ezitat să intre pe fereastră pentru a cere ce ştia că i se cuvine. Rahim, şi el născut într-o familie de imigranţi algerieni şi devenit celebru în 2009, când câştiga toate premiile din lume pentru filmul lui Jacques Audiard Un prophète, exprimă foarte bine rezilienţa cântăreţului ale cărui origine şi aspect făceau de fiecare dată să fie trecut cu vederea sau să fie plătit mai puţin decât egalii săi.
Probabil că cea mai interesantă parte a filmului este relaţia lui Aznavour cu Édith Piaf (Marie-Julie Baup), cea care i-a cizelat opţiunile artistice şi ţinuta, lansându-i şi cariera internaţională cu turnee în Statele Unite ale Americii şi Canada. Amândoi poveşti de succes în ciuda nenumăratelor, Piaf şi Azanavour te fac să meditezi la ideea că adevăratul geniu se făureşte numai într-un creuzet al greutăţilor şi al suferinţei. Desigur, pentru fiecare Piaf şi Aznavour au fost mii de alţi cântăreţi care şi-au aflat sfârşitul în alcoolism şi sărăcie lucie, dar nu despre ei este acest film despre o viaţă bine trăită în lumina reflectoarelor.
