"Omul inteligent învatä din propriile greseli. Înteleptul învatä din greselile altora" - vorba unui celebru aforism. Mä întreb oare ce spune asta despre valoarea intelectualä a unei omeniri care n-a vrut sä învete nici în ruptul capului unele dintre cele mai elementare si mai cruciale lectii ale istoriei. Ca sä fim optimisti, cred cä ne putem mângâia doar cu urmätorul räspuns diplomatic: "Omenirea mai are... mai are de-nvätat...!"
Depäsind sfera diplomatiei de salon, pentru a trece la nivelul meditatiei responsabile bazate pe transeele unora dintre cele mai dureroase experiente ale istoriei, ajungem la substanta utilitätii unui film ca Mon Colonel - ecranizarea unui roman lucid si incisiv despre o anumitä laturä a räzboiului din Algeria, scris de Francis Zamponi. Pe vremea respectivä, Ministru al Justitiei fiind, papagalul de Tonton Mitterand declara ritos, în ton cu toatä lumea: "Franta färä Algeria nu ar mai fi Franta" - iar în fanfaronada näucä a unei asemenea mentalitäti stä, poate, una dintre principalele chei ale lectiei la care mä refeream în introducere. Degeaba ne îmbätäm cu apä rece. Faptul cä noi, asa-numita "civilizatie europeanä", le-am vârât pe gât popoarelor colonizate "culturä si comert", a produs la nivel planetar deregläri pe care le resimtim si astäzi. Vestul Europei e sufocat de imigranti magrebieni inadaptabili, mostenitori ai unei uri etnice, rasiale si religioase vechi de generatii. Suprematia Imperiului American e în pragul colapsului, dupä ce a ajuns prea grea pentru picioarele de lut ale colosului construit pe exterminarea nativilor si exploatarea sclavilor, în dauna unei reale instante democratice, culturale si morale. În America de Sud, Africa si Asia, în locul promiselor "roade ale civilizatiei", fac ravagii regimurile extremiste de stânga sau de dreapta, militarismele si tribalismele, fundamentalismele si dezrädäcinärile celor mai vechi traditii.
Ca sä fiu scurt, stimabililor, vorba lui Nenea Iancu: stäm räu! Iar romanul lui Zamponi, propunând o perspectivä mult mai cinstitä asupra tezistei Algerii camusiene, ne aratä clar si nemilos care anume este originea acestui räu. Bine-bine, ne-am lämurit cä mentalitatea de timp imperial (aici în componenta ei colonialä), bazatä pe violentä, dominatie si concurentä sälbaticä, în paguba oricärui spirit comunitar (cum argumenteazä, în zonele sale de luciditate, David Korten), e nefastä. Dar originile acestei boli a speciei subzistä, totusi, la nivelul fiecärui individ în parte - individ pe care, aici, îl reprezintä însusi personajul titlular: Colonelul Raoul Duplan - mai bine zis, "Dom' Colonel", cum s-ar traduce întocmai titlul original, unde pronumele posesiv e o formä a respectului (aici, idolatrizat în cheie cazonä).
Concentrarea romanului si a filmului în jurul lui Duplan nu e nici gratuitä, nici simplistä - ci pur si simplu legitimä, cäci avem de-a face cu un personaj rar. Inteligent, pragmatic, cinic, onest, simpatic si înspäimântätor, Duplan ne pune în fatä una dintre cele mai credibile si totodatä angoasante masini umane de ucis pe care le-a produs vreodatä institutia militarä. Psihologia modernä a demonstrat cä aceste tipuri umane, din päcate foarte räspândite, spre nenorocirea noasträ a tuturor, au la origine un sistem profund si ireductibil de frusträri infantile, amprentä a copiläriei marcate într-un fel sau altul de lipsa afectiunii pärintesti - fie în conditiile primitivismului familial-tribal, ca în cazul dictatorilor africani de tip Idi Amin Dada (vezi recentul "Last King of Scotland"), fie prin spiritul disciplinar excesiv, ca în familia actualului oligarh american George W. Bush (traumatizat si de leucemia surorii sale, pe care pärintii au fost incapabili emotional s-o compenseze), fie... si exemplele continuä, trecând prin personajul lui Matt Damon din "The Good Shepherd", prin strictetea de tip prusac care l-a transformat pe Adolf Hitler în Führer sau, la extrema opusä, copiii din familii desträmate sau numai rudimentare, crescuti cu cheia de gât printre blocuri, care la maturitate formeazä galerii de hooligans sau, în ipoteza unei partiale emancipäri intelectuale, îsi defuleazä frusträrile umplând cu mesaje autocratic-obscene formurile online. Asa cum l-a imaginat Zamponi, Duplan este un adevärat prototip ale acestui profil psihologic - ofiterul care restabileste ordinea "prin orice mijloace" (aici, într-o colonie ce luptä pentru independentä). Din päcate, romanul a încäput pe mâna lui Costa Garvas, peste care au trecut vreo trei decenii de când crea filme riguroase, percutante si responsabile ca État de siège, sau Z - o marcä a degenerärii sale în stângism tezist se regäseste în penibilul "Amen" din 2002, inutilä si autodescalificantä reîncälzire cinematograficä a mortäciunii colaborationiste Vicarul de renegatul oportunist Rolf Hochhuth - o mistificare grosierä si logoreicä a istoriei, comisä la instigarea K.G.B.-ului, pentru a încerca sä facä un complice al asa-zisului holocaust din Papa Pius al XII-lea (în film, Marcel Iures, säracu', plimbat prin Casa Poporului din Dealul Spirii). În mod previzibil, ca producätor si coautor, împreunä cu Jean-Claude Grumberg, al scenariului inspirat din romanul lui Zamponi, Gavras n-a räbdat färä sä-si vâre coada, în spiritul unui demonstrativism pânä la vârâtul destelor în ochi, mai ceva ca la André Cayatte. Detestabilul colonel Duplan este asasinat cu simt de räspundere de tatäl locotenentului pe care, cu ani în urmä, îl nimicise moral - si, implicit, fizic (ce sä spun, halal solutie! Un glot înfipt în inima unui bätrân bätut în cap, violent si îngâmfat!) Ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, crima e urmatä de o anchetä complet inutilä dramaturgic (cäci fiinteazä doar prin secvente contemporane scurte si schematice), întreprinsä în paralel de politie si armatä. Si ca sä punä motul pe... stiti dumneavoasträ ce, anchetatoarea militarä e o ofitereasä frumusicä foc (biata Cecile de France) care se înamoralizeazä (adicä se amorezeazä moralmente) de autorul însemnärilor vechi de peste treizeci de ani ce ascund cheia enigmei, tresare la tot paragraful, se implicä, participä, [i]träieste[/i] (curat detectiv militar, coanä Joitico), iar finalmente si la urmä läcrimeazä constiincios în prim-planul ultim al filmului. De ce toate astea? Ca nu cumva sä ne scape cä ofiterul inuman pe care l-am väzut explicit asuprind, torturând si împuscând la stâlpul infamiei, pe tot parcursul filmului, e bäiat räu. Din fericire, filmul în ansamblul säu (adicä trecutul din Algeria, nu prezentul din Franta) nu e un... din-acelea cu mot, ci mai curând cel pe care se pune o cireasä - da, ati ghicit: un tort. Asadar, putem extirpa färä pic de mustrare de cuget stratul contemporan color, cu Cecile cu tot, pentru a ne concentra asupra alb-negrului dominant din trecut... si din atemporal. Atemporal, da - cäci povestea lui Zamponi, filmatä cu vizibil talent de Laurent Herbiet, reuseste sä distileze acel tip uman, si acel context socio-istoric, pe care le-am identificat anterior, ca elemente definitorii ale "lectiei" istorice în cauzä. Olivier Gourmet compune cu un rafinament rar portretul colonelului Duplan, repezit, precis si rece, lucid pânä la ipocrizie ("folositi tehnicile speciale de interogatoriu färä cruzime sau sadism, si numai atât cât e necesar" - Ha!), cu o frazare sacadatä si o expresie vizibil asimetricä a ochilor - amintindu-ne iar de Forest Whitaker în Idi Amin. La fel ca în cazul acelei creatii actoricesti, si acest personaj devine, de la un moment dat, charismatic si cuceritor; aproape cä-l respecti pentru eficienta cu care-si îndeplineste misiunile, pentru inteligenta cu care dubleazä forta brutä, si pentru abilitatea cu care face slalom printre legi. Numai cä atât actorul cât si regisorul nu uitä niciodatä sä ne aminteascä, la momentul potrivit, prin câte o intonatie, o expresie facialä, sau o täieturä de montaj expresivä, cä Duplanii acestei lumi ar fi în stare sä-si tortureze pânä si propria mamä, sau sä execute demonstrativ copii, dacä acestea ar putea fi considerate "metode de îndeplinire a misiunilor".
Prin toatä aceastä complexitate, personajul mi s-a pärut chiar mai convingätor decât infamul (dar cam unilateralul) cäpitan Vilar din "El Laberinto del Fauno" (în care Sergi López a reusit, färä doar si poate, o creatie de exceptie!). Îi dä replica, onorabil si convingätor, locotenentul Rossi, în interpretarea subtilä, desi cam simplistä, a lui Robinson Stevenin (a cärui fizionomie straniu-expresivä ar sugera o suprapunere între Giulianno Gemma si Tudor Chirilä). Altminteri, în rolul lui "mos Rossi" (revendicativul tatä), Charles Aznavour e bätrân si dulce cum îl stim, färä nimic special - iar despre fâsâita locotenentä Galois (Cecile de France) am vorbit. Mai schiteazä portrete interesante, cu câte un ce de originalitate (chiar si gratuitä pe alocuri, din päcate), Bruno Solo (Reidacher), Eric Caravaca (René Ascension, învätätorul progresist), Georges Siatidis (cäpitanul Roger) si Thierry Hanchisse (comisarul Quitard). În schimb, sunt foarte credibil si profund compuse personajele algerienilor, la nivel atât individual, cât si colectiv, sugerând perfect drama ambiguitätii unui popor împins într-un asemenea sindrom schizofrenic, cu loialitätile divizate între identitatea nationalä si puterea colonialä cea cu morcovul si bätul.
Într-un tandem stilistic admirabil, Laurent Herbiet si operatorul Patrick Blossier reusesc sä reconstituie sugestiv si dramatic ambianta acestui capitol din trecutul franco-algerian care, pentru multi locuitori actuali ai ambelor täri, tine de "preistorie", sau mäcar de o "istorie alb-negru". Imaginea alb-negru a rememorärii (adicä a 98% din film) nu numai cä redä perfect iconicitatea filmicä a acelor vremuri, dar transmite cu acuitate crudä si dimensiunile dramei, îmbräcându-le totodatä într-o discretä poeticitate a cadrelor (cine reuseste sä se desprindä de ritmul dinamic si antrenant al povestirii, îsi poate gäsi rägazul de a observa cä fiecare plan e compus atent si minutios, chiar dacä pe ecran va fulgera doar pentru câteva secunde, în miscare). Piata de la Blida, cu atentatul de la 14 Iulie, e filmatä nu numai cu migala reconstituirii istorice, ci si cu precutanta visceralä a atrocitätii comise - calitate valabilä pentru majoritatea secventelor violente: regisorul opteazä cu precädere pentru o combinatie sugestivä între cadrul de reactie (de obicei, prim-plan de personaj) si elementul sonor (sä zicem, explozie), montate cu precizie spre a da un efect maxim. Acelasi rafinament se distinge si la secventele de torturä (care amintesc sus-mentionatul [b]"Stare de asediu"[/b] al lui Gavras), compuse cu trimiteri discrete dar vizibile la catacombele inchizitiei. Momentele de actiune militarä, convoaiele, aeronavele, grupele de soldati în pas alergätor, prin decorul cazärmilor, al arhitecturii alb-cubice simpliste sau al colinelor pietroase din nordul Algeriei, se disting prin plasticitatea fotograficä frustä a documentarelor de front.
Astfel încât cea mai utilä recomandare adusä spectatorului este aceea de a încerca sä tune-out asasinatul, ancheta si pe Gavras, concentrându-se asupra materiei istorice (si realmente cinematografice), a filmului. Slavä Domnului, va avea toate motivele - atât în plan estetic cât si, cum spuneam la început, în sensul mult mai important al lectiei istorice. Cäci, se stie bine: acei ce-si uitä istoria, sunt condamnati sä o repete. Ce altceva este Irakul? Si, dacä nu ne bägäm odatä mintile-n cap - ce va fi (Doamne fereste!!!) Iranul?
