Până în epoca modernă monarhii şi curţile acestora dictau moda. În epoca modernă monarhii şi-au pierdut acest monopol încât alţi aristocraţi, politicienii, artiştii şi sportivii au început să devină etaloane. O anume democratizare a adus-o cinematograful, mai ales cel hollywoodian. Astfel, după doar două decenii de la apariţie, cinematograful a început să reflecte din belşug rafinamentul vestimentar şi moda. Mai întâi reconstituirile istorice, idilele princiare şi filmele despre lumea bună, apoi şi toate celelalte genuri cu eroi fascinanţi au depăşit simpla reflectare ajungând să reconstituie, să propună sau să impună coafuri şi frizuri, modele vestimentare şi, evident, modele comportamentale.
E greu de spus dacă moda mustăcioarei scurte şi dese a fost impusă de către Ben Turpin, Groucho Marx sau Chaplin. În mod sigur însă moda pantalonilor la femei a inaugurat-o Greta Garbo. Aceştia s-au scurtat şi au devenit pescăreşti (trei sferturi) la Brigitte Bardot (Şi Dumnezeu a creat femeia, 1956, r. Roger Vadim) şi Doris Day (Barca cu fundul de sticlă, 1966, r. Frank Tashlin). Ochelarii au fost consideraţi multă vreme antieroici şi sugerau vulnerabilitatea, după cum spunea Sugar (Marlyn Monroe) în Unora le place jazzul (1958, r. Billy Wilder). Cei fumurii şi cu ramă groasă au fost şi mai blamaţi însă actori precum Zbignew Cybulski şi Jean- Louis Trintignant i-au impus în roluri de rebeli (Cenuşă şi diamant, 1958, r. Andrzej Wajda), respectiv de intelectuali (Z, 1969, r. Costa- Gavras) încât până la urmă au fost adoptaţi mai ales de către vedete pentru a nu fi recunoscute. La noi au fost adoptaţi definitiv de către Radu Beligan. Tot la noi, în timpul relativei izolări din timpul comunismului, mai putem recunoaşte în mod indubitabil doar influenţa lui Alain Delon. Cojoacele pe care le purta în mai multe filme din anii `70 (Doucement les bassses, 1971, r. Jacques Deray; L`homme presse, 1977, r. Édouard Molinaro) au demonstrat că acest obiect vestimentar poate fi elegant iar la noi s-a impus sintagma “Alain Delon” pentru cojoacele bărbăteşti de piele întoarsă. Aş putea continua cu alte exemple dar mi-e teamă că greşesc însă unii dintre cititori şi mai ales cititoare ar putea da alte exemple, poate şi mai relevante. Aş fi curios de pildă să aflu cum când şi cum s-au impus bluejeanşii căci John Wayne şi Richard Widmark purtau în westernuri mai ales pantaloni maronii fără ţinte şi cusături evidente.
Vedetele au ajuns principalii promotori ai modei astfrel încât nu întâmplător numele lor a ajuns uneori să se identifice cu cel al unor designeri celebri ale căror haine le-au purtat pe ecran şi în viaţa reală: Audrey Hepburn (Givency), Catherine Deneuve (Yves Saint Laurent), Romy Schneider (Chanel) etc. Evident, o lungă serie de filme şi seriale au impus un obiect vestimentar (vezi costumele Armani purtate de Don Jonson şi nu numai în Miami Vice, 1984- 1990, creator Anthony Yerkovich), ba chiar au reuşit să readucă în actualitate o modă trecută. Este cazul şepcilor din Bonnie şi Clyde (1967, r. Arthur Penn) în care Warren Beatty poartă la un moment dat o şapcă de stofă ca în perioada interbelică, aşa cum putem vedea de pildă la Jackie Coogan în Piciul (1921, r. Charles Chaplin).
În ultimele decenii s-a putut observa mai pregnant ca niciodată faptul că filmele, vedete şi personajele au devenit uneori principalele sau chiar singurele repere în viaţa reală. Nu avem în vedere doar indivizi obsedaţi de staruri sau care au mărturisit că s-au inspirat din filme pentru jafuri elaborate, ci chiar de grupuri influenţate mai ales de ceea ce văd pe ecran. Până la începutul anilor `90 cetăţenii ţărilor comuniste cunoşteau Occidentul şi America mai ales sau exclusiv din filme. Îmi amintesc că am fost şocat când am văzut în Conversaţia/ The Conversation (1974, r. Francis Ford Coppola) că deţinuţii americani erau îmbrăcaţi în salopete de bluejeans, care la noi erau considerate articole la modă. Apoi am fost şocat atunci când am văzut în Marea nelinişte/ High Anxiety (1977, r. Mel Brooks) o milionară care îşi schimba maşinile pentru a se asorta la rochie. Ştiu că am stat şi m-am gândit şi apoi am realizat că aşa ceva este posibil întrucât hainele realizate de designeri celebri pot costa mii sau chiar zeci de mii de dolari.
Un fenomen recent în care se poate observa influenţa ecranului asupra unei categorii sociale, cea a oamenilor de afaceri, se petrece pe Wall Street. Wall Street a oferit cinematografului în ultimele decenii o serie de personaje bine îmbrăcate. Avem în vedere pe Jay Gatsby, contrabandistul de alcool din Long Island întruchipat mai demult de către Robert Redford în Marele Gatsby (1974, r. Jack Clayton) şi mai recent de către Leonardo DiCaprio în remake-ul din 2013 regizat de Baz Luhrmann, de Patrick Bateman (Christian Bale), managerul psihopat din American Psycho (2000, r. Mary Harron) şi de brokerul feroce Gordon Gekko (Michael Douglas) din Wall Street (1987, r. Oliver Stone). Ultima încarnare este cea a lui Jordan Belfort, un escroc interpretat de Leonardo DiCaprio în Lupul de pe Wall Street al lui Martin Scorsese. Ceea ce este interesant este că de la Gordon Gekko încoace nu numai realizatorii de costume şi actorii se inspiră din garderoba oamenilor de afaceri, ci mai ales oamenii de afaceri se inspiră din filme şi mai ales de la personajele negative cu farmec. “Latura întunecată este întotdeauna mai interesantă”, explică Giorgio Armani, ale cărui costume vintage ale anilor `90 apar în Lupul. Ellen Mirojnick, creatoarea costumelor din Wall Street duce ideea mai departe: “Viziunea mea pentru Gordon Gekko consta în a întrupa fascinaţia vechiului Hollywood şi perfecţiunea vestimentară a Ducelui de Windsor. Oliver Stone m-a urmărit de-a lungul filmărilor, îngrijorat de faptul că niciunul din prietenii săi de pe Wall Street nu se îmbrăca în aşa ceva însă eu mi-am apărat creaţia şi am spus că această vestimentaţie va deveni realitate. De fapt LA Times mă sunase odată solicitându-mi un interviu în care reporterul mi-a spus că toţi tinerii adoptau stilul lui Gekko.”
În Lupul de pe Wall Street al lui Scorsese personajul lui DiCaprio este bazat pe Jordan Belfort, condamnat în anii `90 pentru fraudarea clienţilor săi şi manipularea bursei de mărfuri. În film protagonistul se conformează cutumelor vestimentare din anii `80: strălucitor, obraznic şi epatant. “Gusturile lui Belfort erau de nou-îmbogăţit, adică mulţi bani şi puţin bun-gust”, afirmă creatoarea de costume Sandy Powell. “Toţi aceşti indivizi au devenit brusc foarte bogaţi şi s-au dus la croitorii de pe Saville Road in New York ca să se îmbrace şi erau în stare să se diferenţieze doar prin alegerea cravatelor.” Într-adevăr, se pare că majoritatea brokerilor din anii `90 nu aveau prilejul să vadă alţi oameni de afaceri decât în filme căci cariera lor era meteorică iar modul de viaţă nu le permitea o reală socializare. Revenind la noi şi la fascinaţia eroilor negativi, trebuie să notăm că un om de afaceri cunoscut a mărturisit că atunci când şi-a construit casa, a dotat-o cu un balcon interior spre care urcă două scări arcuite, aşa cum a văzut în Scarface (1983, r. Brian De Palma).
Părerea ta
Spune-ţi părerea