Uneori, astrele pun la cale combinaţii aparte... În capodopera "Pădurea spînzuraţilor" (1965, Liviu Ciulei) se destrăma o logodnă (a lui Apostol Bologa cu Marta) şi se năştea o mare iubire (cu Ilona) fără sorţi de izbândă. Sublima ironie a sorţii a făcut ca interpreţii celor doi logodnici, filmând împreună acea singură secvenţă a vizitei nocturne care relevă inconsisetnţa relaţiei lor, să rămână de-atunci pe veci împreună, devenind unul dintre cele mai valoroase şi respectabile cupluri de mari actori români: Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc - care, cu acel prilej, s-a despărţit de prima lui soţie, actriţa Anca Vereşti, înţelegând că-şi întâlnise adevăratul destin.
La vremea aceea, Mariana Mihuţ tocmai îşi terminase studiile, având doar douăzeci şi doi de ani - s-a născut în Bucureşti, la 7 noiembrie, 1942. Fiorul actoriei i s-a trezit în suflet încă din copilărie, când sub îndrumarea unei profesoare de sport, care-i intuise talentul nativ, a început să joace în spectacolele şcolare, constând mai mult din recitări, cântece şi dansuri - inclusiv balet: la doar unsprezece ani, a evoluat pe poante cu o negrăită graţie. Spectacolele iniţierii ei scenice au purtat-o pe la teatrele din Piteşti şi Curtea de Argeş, cu camionul ce transporta recuzita şi trupa - din care făcea parte şi bunul ei prieten şi partener de joc, fiul profesoarei-mentor. Revelaţia acelor turnee din jurul anului 1950 a ajutat-o să-şi învingă sfiala care o dominase în copilărie şi, când a sosit vremea admiterii la facultate, i-a convins pe părinţii ei să-i acorde măcar o şansă - urmând ca, dacă eşua la examen, să se orienteze spre o carieră de tip "real", conform profilului de învăţământ pe care-l urmase în liceu. (Ce-i drept, un rol deloc neglijabil i-a revenit şi televizorului, unde vedea adesea mari actori în roluri remarcabile - familia ei fiind printre primele din România care şi-au cumpărat un asemenea "aparat SF", în anii '50.)
Iar miracolul s-a împlinit: reuşind din acea primă încercare, a devenit studenta profesorilor Pop Marţian şi Octavian Cotescu, absolvind I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în 1964, ca membră a unei a doua "generaţii de aur" (după cea din 1957), compusă din mari talente ca Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Rodica Mandache, Virgil Ogăşanu şi alţii. Destinul i-a surâs în continuare, ajutând-o să se angajeze imediat la Teatrul Giuleşti (azi, Odeon) - şi, concomitent, să fie distribuită de Liviu Ciulei în rolul Martei, din "Pădurea spînzuraţilor" - debut şi consacrare dintr-o lovitură (în plan cinematografic, căci pe scândura scenei păşise încă din 1963, la Studioul Casandra, cu Rosalind din "Cum vă place", de William Shakespeare). Cu toate acestea, regisorii de film nu s-au repezit s-o distribuie - cu excepţia lui Andrei Blaier, care i-a oferit o "blondă" în "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967). A jucat susţinut în spectacole de teatru şi televiziune, până în 1974, când Geo Saizescu a "văzut-o" în soţia perceptorului din "Păcală".
Între timp, avusese loc o nouă cotitură fatidică (în sens pozitiv): în 1972, Lucian Pintilie a chemat-o la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, distribuind-o în celebrul său spectacol cu "Revizorul" de Gogol - interzis după doar trei reprezentaţii, din cauza accentelor de critică politico-socială extrem de virulente. Astfel s-a stabilit Mariana Mihuţ la teatrul pe care n-avea să-l mai părăsească niciodată. În sfârşit, filmul românesc a redescoperit-o cu un rol din nou semnificativ: Silvia, utecista care apare în treacăt la începutul "Conspiraţiei" lui Manole Marcus (1974), pentru ca personajul ei să se dezvolte plenar un an mai târziu, în "Capcana". Rămâne unul dintre cele mai elocvente "roluri politice" din cinematografia noastră: în condiţiile în care prezentarea într-o lumină eroică a abuzurilor din anii de instaurare a comunismului în România era obligatorie, Mariana Mihuţ realiza portretul unei tinere idealiste şi naive, care chiar credea în demagogia de inspiraţie sovietică şi vorbea numai în lozinci - o compoziţie prefect echilibrată de candoare şi entuziasm în cheie ironică. Însă nici această reuşită n-a fost de ajuns ca s-o impună cu fermitate ca actriţă de film - stranii capricii ale sorţii...
Totuşi, pierderea era a ecranului, nu a Marianei Mihuţ, care-şi continua susţinut valoroasa carieră teatrală. Una dintre cele mai interesante creaţii ale sale rămâne Zoe Trahanache, din distribuţia parţial refăcută a celebrei montări cu "O scrisoare pierdută", în regia lui Liviu Ciulei. Toma Caragiu pierise la cutremur, iar noul Tipătescu a devenit Victor Rebengiuc. Rodica Tapalagă s-a retras şi ea din distribuţie, astfel că Mariana Mihuţ a creat o Coană Joiţica situată complet la antipozi, evitând cu inteligenţă şi bun-simţ orice preluare din arsenalul interpretativ al colegei sale. Câtă vreme Rodica Tapalagă fusese o Zoe intempestivă, vulcanică, multicoloră, care zguduia sala, Mariana Mihuţ şi-a condus personajul pe linia unei perfidii subtile sub masca omeniei şi a candorii, mimând mereu oboseala şi "epuizarea" în timp ce-şi urzea maşinaţiile şi trăgea sforile tuturor prin cele mai insidioase manipulări. Un rol radical diferit era Primăriţa din "Interviu", de Ecaterina Oproiu, în regia Cătălinei Buzoianu - unde, în tandem cu reportera interpretată de Gina Patrichi, încheia spectacolul prezentând o femeie cam din topor şi dintr-o bucată, pragmatică şi onestă, în stare să mute şi munţii doar cu o vorbă bună - dar explodând incredibil pe final, în faţa abuzurilor birocratice ale superiorilor "de la partid". Între timp, cineaştii începeau în sfârşit să-i acorde iar atenţie - deşi nici de această dată aşa cum merita - în "Profetul, aurul şi ardelenii" (1978, Dan Piţa), în "Ultima frontieră a morţii" (1979, Virgil Calotescu), sau în "Un echipaj pentru Singapore" (1981, Nicu Stan) unde, deşi apărea doar pentru scurt timp, la început, ca soţie a protagonistului ce pleca peste mări şi oceane (Gheorghe Cozorici), avea măcar posibilitatea de a închega o mică bijuterie actoricească de mare dramtism din doar câteva cadre şi cuvinte.
A fost nevoie să se întoarcă în ţară Lucian Pintilie, pentru a-i dărui în sfârşit rolul principal care i se cuvenea de atâta vreme - dar, culmea, nici de data asta n-am avut parte să ne bucurăm de talentul ei vreme de aproape zece ani, până a căzut comunismul şi s-a putut scoate din seif, finaliza şi proiecta acel "De ce trag clopotele, Mitică?" (1981) în care Mariana Mihuţ portretiza o Miţa Baston mai complexă decât şi-o imaginase însuşi Caragiale, îmbinând suavitatea perversă cu isteria mahalagească, umorul crud şi izbucnirile ce frizau demenţa - ca un jalon solid al imbatabilului cvintet central format împreună cu Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică, Tora Vasilescu şi Victor Rebengiuc.
Pintilie a mai distribuit-o şi în soţia preotului (Dorel Vişan) din "Balanţa" (1992) după ce, în 1989, Şerban Marinescu avusese intuiţia de a i-o oferi pe Nora, din "Cei care plătesc cu viaţa", după "Jocul ielelor" şi alte fragmente ale operei camilpetresciene - compoziţie economică a unei prostituate trecute care marchează cu umor amar drumul spre tragedia din final. De o întindere la fel de redusă, însă nu mai puţin percutantă, într-un registru complet diferit, avea să fie şi rolul din "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993, Şerban Marinescu): soţia securistului care trage să moară de cancer (Mitică Popescu), schiţă tulburătoare de portret al unei femei cumsecade a cărei viaţă a fost mutilată de un soţ canalie care acum îşi primeşte pedeapsa chiar sub ochii ei. Şi, din păcate, nici chiar după aceste mari şi mici capodopere interpretative, filmul românesc nu s-a îndurat s-o adopte cu adevărat pe marea actriţă.
Târziu, şi-a amintit de ea Horaţiu Mălăele, în "Nunta mută" (2008) - şi, în 2011, Lucian Georgescu, în "Tatăl fantomă", căruia-i aşteptăm încă premiera. Slavă Domnului, însă, teatrul i-a rămas la fel de credincios pe cât îi fusese şi ea tot timpul, cea mai recentă dintre culmile artei sale scenice fiind acea incredibilă variantă feminină a Regelui Lear care în 2009 i-a adus şi al şaselea premiu UNITER din carieră - prilej cu care Mariana Mihuţ, cu modestia şi mărinimia care n-au părăsit-o niciodată, mărturisea: "Mă bucur când întâlnesc oameni care sunt generoşi şi buni, care oferă celorlalţi din preaplinul lor." Cuvinte cum nu se poate mai fireşti din partea unei artiste care vreme de aproape cinci decenii şi-a dăruit preaplinul vocaţiei pe altarul actoriei româneşti.
Credit foto: L'Oreal/TIFF
Părerea ta
Spune-ţi părerea