Regina Maria, așa cum o prezintă filmul, este o „regină a inimilor”: în vremurile tulburi de după Primul Război Mondial, luptă să aline suferințele oamenilor simpli (prin contrast cu un Ferdinand distant și rece). Este anul 1919, imediat după încheierea Primului Război Mondial, iar chemarea ei pare să fie una de ambasador: unul care să repună România în drepturi și să o așeze pe harta Europei.
Frumoasă și dedicată, dar confruntată nu doar cu o lume a bărbaților - care o marginalizează în spiritul vremii - dar și cu distanța celor trei mari decidenți de la Paris, care urma să traseze granițele lumii, Regina (Roxana Lupu) reușește cu destoinicie să-i convingă pe conservatorii Lloyd George (Richard Elfyn) și Clemenceau (Ronald Chenery) prin inteligență, insistență și nu în ultimul rând poziția ei de cap încoronat european.
Punctul culminant al filmului este confruntarea cu Woodrow Wilson (Patrick Drury), președintele american. Dificil și abstras, indiferent la problemele Balcanilor, acesta acceptă întrevederea numai prin șarmul și îndrăzneala Reginei, care îl convinge aducând pe masă un argument forte: combaterea pericolului bolșevic, o realitate în epocă.
Unde reușește filmul este redarea corectă a unor nuanțe istorice: personajul unui Carol al II-lea (Anghel Damian) tânăr, instabil și nestăpânit (care prefigura monarhia catastrofală a acestuia de mai târziu), mediul politic românesc în care se disting figurile unui Alexandru Averescu și Ion Brătianu (Adrian Titieni), personalitatea reținută și aparent pasivă a Regelui Ferdinand (Daniel Plier), dar și saloanele pariziene sau small-talk-ul familiei regale. Este o incursiune fericită în istorie, mai potrivită pentru micul ecran, o docu-dramă de televiziune.
Ceea ce reproșăm filmului lui Alexis Sweet Cahill este aceeași eroare pe care am văzut-o la producția Octav, din 2017: un film despre protagoniști, în esență, români făcut de occidentali care nu cunosc anumite subtilități, sau sensibilități nerostite dar știute de autohtoni. Ponderea mare a dialogurilor în engleză nu e cea mai fericită formulă: cuplul regal traversa finalul Belle-Epoque, când limba elitelor românești era franceza, nu engleza.
Ne-a cucerit în mare măsură scena de deschidere, imaginea din aer a unui râu înghețat, căruia ne-a fost greu să îi atribuim un simbolism. Însă, acea imagine de gheață rece, dar vie, poate culoarea ochilor reginei, ni s-a părut o chintesență reușită a imaginii Reginei Maria.
