Maria Dinulescu - ultima fila...

Astazi trebuie sa imi iau ramas bun de la voi..m-am bucurat sa avem aceasta legatura si trebuie sa spun ca o sa imi fie dor de intimitatea pe care ne-am creat-o. Ultima mea zi in Berlin a fost una destul de obositoare. A mers la zoo, acvariu si cumparaturi - asa cum mi-am stabilit - si m-am intors pentru inca patru ore in aeroport, pentru a imi nota cele mai importante lucruri legate de viitorul proiect pe care vreau sa il fac.

Eram de multe ore pe drum si sansa mea a fost ca m-am intalnit cu Diana Vidrascu (studenta la imagine), care numai la 20 de ani a reusit sa ajunga in talent campus + sa ii fie recunoscute filmele prin festivaluri. Ne-am "usurat" timpul una alteia si pe " tura" de Budapesta am intalnit un frumos tanar roman cu care am hotarat sa ma marit. :)

Una peste alta aceast cadou pe care mi l-am facut cu plecarea la Berlin a fost unul foarte benefic datorita ideilor care mi-au venit, intalnirii cu directorul BBC Films, recunoasterii pe care am primit-o fata de lucrul meu acolo si poate cine stie unul dintre posibilele proiecte chiar o sa se implineasca.

Ce nu am facut: nu am vazut orasul Berlin, nu am mancat mancare traditionala, nu am dormit suficient.

Lucruri pe care nu le-am spus: am petrecut cate 2h in fiecare zi ca sa va scriu si ma bucur de acest lucru mai mult decat orice.

Sper sa mergem cu "Pescuit sportiv" la Cannes, abia astept sa vad filme castigatoare de la Berlin si imi doresc foarte tare sa plec cat mai curand , iar, din Romania.

Sper ca si voi sunteti mandrii de ursuletul nostru, va doresc inspiratie si intelepciune in tot ce faceti!

Cu drag, a voastra Maria!

................................................................ ..................................................

ziua 6 (14-15 februarie)

Nefertiti, arta islamica, Hieronymus Bosch si Opera

In fiecare zi aici am facut cum era mai bine pentru profesia mea si lucrul in Talent campus. Ieri am hotarat, fiind ziua de inchidere, sa nu mai merg la nici un eveniment al Berlinalei, ci sa ma odihnesc si sa fac totul in ritmul meu. Daca ma intreaba cineva cum mi se pare Berlinul nu prea am ce sa ii spun pentru ca nu am avut timp sa il vad. Motiv pentru care am hotart sa merg intr-unul dintre locurile mele favorite ale fiecarei capitale: opera sau filarmonica.

Pentru ca tot vazusem in tara ultimul documentar al lui Discovery despre Nefertiti, am zis ca o sa ma bucur foarte tare sa vad si live. Este incredibil cata forta are acest bust si cata feminitate poate sa trasmita. Intr-adevar, este de o frumusete rara si parca a fost creat ieri. Ma uitam la toate lucrarile egiptene si realizam ca acestia puneau foarte mult accentul pe expresia fetei si foarte putin pe ce transmitea corpul. De-obicei sunt trei, patru pozitii ale corpului cu sensuri foarte clare. Indiferent daca este intruchipata o femeie sau un barbat corpul este acelasi, diferenta o face numai fata, expresia ei. Mi-au placut doua maini care erau prinse intre ele si numai daca erai foarte atent intelegeai ca una o tragea pe cealalta. O imagine simpla, dar extrem de puternica.

Mai tarziu "m-am mutat" la Pergamon. Sunt adevarati maestri, expertii care stiu sa iti prezinte arta de mii de ani vechime intr-un context atat de actual. Athena este pe departe cea mai activa si prezenta scluptura. Tragea cu duritate parul a doi supusi si aceasta actiune o face sa fie incredibil de vie si reala. Am mai stat ce-am mai stat pe acele enorme scari de marmura si m-am desprins cu greu, dar cu drag si am intrat la expozitia despre arta islamica. Ce nunante frumoase, cata creativitate, cata personalitate in aceasta parte de lume...as trai macar pentru un an acolo, sunt absolut convinsa ca mi-ar aduce o deschidere de alt gen, una cu un parfum foarte puternic. Ceva izuri ar ramane in sufletul meu:) Parca zburam cand am iesit din muzeu. Uneori merg pe strada si imi vine sa ma ridic de la pamant, dar nu pot tehnic. Atunci zambesc, radiez fericire si ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca e atat de bun cu mine. Unul dintre lucrurile pe care le ador este mancarea, iar in cazul de fata era si timpul sa am grija si de trupul meu. Norocul a fost ca m-am intalnit  cu niste amici veniti la Berlin numai ca sa viziteze galerii de arta.

Am luat noi o pauza de masa, ne-am laudat fiecare cu ce muzeu sau galerie a vazut, eu m-am dat mare si cu albumul despre arta islamica pe care l-am cumparat ca sa pot analiza totul in detaliu si ne-am continuat mai apoi periplul prin galeria nationala de arta a nemtilor. Mi-a placut  Hieronymus Bosch si nu m-am mai saturat  sa il vad pe Rembrand prin lucrarile lui. Timp sa termin aceasta galerie nu am avut, a trebuit  sa ajung la Filarmonica ca sa ascult Beethoven si Webern. In aceste doua ore am avut timp suficient ca sa imi pun cap la cap urmatorul proiect pe care vreau sa il fac si a carui idee mi-a venit aici, in Talent campus.

Un alt lucru important a fost sa il vad pe dirijorul Sir. Simon Rattle. Am avut un loc in spatele scenei, adica fata in fata cu dirijorul. Un maestru extraordinar, care isi conducea orchestra cu o dragoste si caldura fata de Beethoven - incerdibile. Zambeam impreuna cu ei si chiar daca eram la o distanta de numai trei metri, totul se auzea de parca era soptit. Foarte frumos si mult prea norocoasa ca sa fi facut parte din timpul acela. Tot publicul era fascinat si se pare ca am avut parte de o interpretare desavarsita, pe care cei mai multi din sala stiau sa o aprecieze cu adevarat. Curand am sa devin si eu o buna cunoscatoare in ceea ce priveste “auzul fin”, nu trebuie decat sa avem si mai multi invitati la Atehenul din Bucuresti. Eheee... am trecut si prin asta si am zis ca totusi e frumos din partea mea sa merg la petrecerea de inchidere a Talent capusului. Mi- am revazut noii prieteni, ne-am luat ramas bun si - cum spuneam - nimic nu e la intamplare: am intalit o persoana din staff care mi-a confirmat ca directorul BBC Films este foarte interesat sa colaboreze cu tinerii oameni de cinema care au fost in Campus si ca el este persoana cea mai nimerita pentru a ma ajuta cu viitorul meu proiect. Am sa fac toate demersurile pentru a intra in contact cu el si pentru a duce la capat un proiect in care cred foarte mult.

Acum  ma aflu intr-un internet cafe, la ora 8 dimineata, 9 in Romania, in ziua de 15 Februarie. am dormit numai 4h pentru ca trebuia sa ajung cat mai repede si in siguranta la aeroport. Abia acolo am realizat ca plecarea mea este la orele cu p.m. si ca nu imi ramane decat sa ma bucur de cumparaturi, gradina zoologica si acvariu. Ce bine ca nu am facut ca deobicei si de asta data am mai pastrat niste bani.

Va salut cu drag, ma pregatesc de o noua zi :) si curand am sa va scanez datele despre casting, precum am sa si inchei acest jurnal al nostru.  

Maria

 ....................................... .............................................

ziua 5 : 13 Februarie 2008, in Berlin

In cele din urma, ieri nu am avut decat 2h30 de somn. M-am trezit hotarata sa am o prezentare excelenta si rezultatele nu au asteptat sa apara. Ne-au mai programat, asa cum v-am spus, inca o repetitie dimneata. Aceasta s-a prelungit pana la prezentare. Deci, nu am avut timp sa mananc nimic si sincera sa fiu nici nu am avut stare. In timpul repetitiei totul era un haos si neliniste. Timpul fusese prea scurt pentru lucru si Albey simtea acest lucru. Colegii mei erau disperati ca nu stiau care o sa fie miscarea clara, daca sa citeasca normal din foaie sau sa se uite la partener. Toti aveau idei si Albey deja nu mai era acolo - pentru ca, dupa cum bine stim, e un om foarte ocupat:) Chiar ma asteptam ca in Talent Campus lucrul sa se patreaca mai profesionist. Intr-un final ne-am luat jumatate de ora pauza pana in prezentare si fiecare a facut ce a vrut..Eu am mers sa imi iau bilet pentru un film pe care am sa il vad astazi si am ramas cateva minute intr-un spatiu de intalnire al invitatilor. Desigur ca nimic nu e pura inatmplare si am fost abordata de un regizor din China care vazuse intr-un alt festival “California Dreamin’ “ , de care era foarte incantat si din vorba in vorba am descoperit ca fosta lui prietena era romanca si ca el este foarte interesat sa scrie un scenariu despre Romania. Nu a lipsit invitatia de a-mi trimite scenariul si a vedea daca sunt interesata de o posibila colaborare. Discutia noastra despre film a fost una destul de scurta, dar sper ca acest scenariu sa fie unul foarte bun si dvd-ul pe care mi l-a dat cu ce a facut el pana acum sa fie unul in care sa gasesc puncte comune de exprimare. Una peste alta, sunt foarte fericita ca i-am prezentat interes si sper sa iasa ceva bun din asta.

Timpul a trecut destul de repede si am intrat pentru prima oara in sala prezentarii procesului nostru de lucru. Nimeni nu stia nimic din ce trebuia facut, daca avem nevoie de microfoane sau nu, daca trebuie sa citim sau interpretam textele si Albey desigur ca iar a intarziat. S-a stabilit ca ne vom ridica de fiecare data cand aparem intr-o scena si ca nu o sa folosim microfoane (ceea ce ne obliga sa ridicam vocea si inevitabil sa devenim teatrali) Invitatii au intrat in sala si am descoperit ca mai erau 12 scenaristi care era necesar sa tina o prezentare - fiecare despre proiectul lor, si abia mai apoi ajungeam sa ne facem noi treaba. Este destul de greu sa alegi o poveste ca fiind una buna sau nu dupa rezulatul de prezentare al unui scenarist. Poate sunt oameni introvertiti sau poate nu au o abilitate excelenta in a tine o prezentare. Scrisul e un lucru foarte intim si e destul de greu sa ajungi in fata a zeci de oameni si in trei cuvinte sa spui ce simti, imaginezi si ce nevoi ai tu. Excelenta a fost implicarea directorului BBC Films care la finalul fiecarui discurs aducea o nota pozitiva fata de fiecare scenariu si intr-un mod extrem de fin le dadea mici directii sau ii intreaba cate un cuvant exact despre lucrurul care facea sa nu functioneze povestea. A fost si o scenarista romanca care a vorbit despre sentimente si emotii foarte frumoase cu final pozitiv, iar solutia pe care a primit-o - de a povesti totul in cei 20 de ani de schimbare ai istoriei Romaniei - mi s-a parut una bine venita si care poate sa sustina un film de profunzime, calitate si personalitate.

Aici, in Talent Campus, printre atatia oameni din atatea lumi, am simtit si mai puternic cat de important e sa iti recunosti si accepti cultura din care vii. E un lucru care te face sa fii tu si despre care, vrei nu vrei, stii sa vorbesti cel mai bine, pentru ca este mediul in care traiesti. Mai tarziu decat ma asteptam am fost invitati sa citim secventele si foarte clar a fost subliniat ca acesta este un proces de lucru si doar o lectura a textului. Cu grija am inceput sa prezentam primele secvente ale unui scenariu in care eu detineam peronajul principal. In aceste secvente “jucam” 7 actori. Destul de ne legate intre ele, scurte si din momente foarte diferite ale filmului. Sincer sa spun nu stiu cat s-a inteles din acest scenariu, dar s-a ras la cateva replici, iar eu am fost extrem de cuminte in a citi, pentru ca nu ma simteam deloc pregatita sa interpretez. Mai apoi au urmat doua secvente dintr-un scenariu al lui Rodrigo Guerrero legate intre ele si in care apareau maxim trei personaje. Inainte sa povestesc cum au decurs lucrurile trebuie sa scriu un lucru important pe care l-am descoperit. Cand eram in Romania am citit numai o singura data scenariul si din 86 de pagini erau numai 15 cu dialog. Scris intr-o engleza cu care nu eram obisnuita, mi-a fost foarte greu sa ii apreciez valoarea si chiar l-am considerat unul slab. L-am recitit la Berlin inca de doua ori, acum cu mai mult rabdare si atentie, desigur si cu o cunostinta mai clara a cuvintelor si am descoperit cateva secvente excelent scrise si de o sensibiltate covarsitoare. Asa ca , Maria, fara graba alta data si cu mai multa toleranta:)

Secventa in care eu apaream era una in care - dupa ce urmarisem unul dintre personaje - ajungeam la fereasta de unde puteam sa vad ca in intriorul incaperii ea se intalnea cu iubitul si pentru prima oara faceau dragoste. Mi-am ales ca personajul meu sa fi fost unul care traise la orfelinat si care venise pe aceasta lume pentru ca mamei ei ii fusese teama sa faca avort, dar care nu putea sa o pastreze impreuna cu ea. De aceasta data, personajul meu – fata de la orfelinat - era insarcinata si nu stia ce decizie sa ia. Se afla in acel oras tocmai pentru ca avea nevoie de liniste si relatia cu fata (Majorie), care acum avea sa isi traiasca primul ei moment de dragoste, era una foarte protectiva din partea personajului meu. Nu trebuia decat sa ma uit la ei si sa ii ascult. V-am scris ieri cum mi-am dorit sa iasa secventa si asa a si fost. Am ajuns la fereasta cu ingrijorarea de a nu i se intampla nimic lui Majorie; cu emotie si teama am urmarit fiecare actiune pe care o auzeam, ma bucuram de fiecare moment de adevar pe care il traiau si, in acelasi timp, lasam povestea principala sa ramana una principala. Abia in finalul acesteia, raspunsul pozitiv al lui Majorie legat de intrarea in aceste noi lumi, pur si simplu imi rupea sufletul si imi aducea aminte ca mie (personajului meu) nu imi mai ramasese nimic din acel adevar si bucurie de viata. Am fost foarte fericita ca am putut sa duc totul la capat, chiar si in aceste conditii foarte superficiale de lucru. Am incercat repede, dupa terminarea secventei, sa imi sterg lacrimile si sa ma intorc la mine, Maria, care nu are aceste probleme si care nu si-a dorit nimic mai mult decat sa isi inteleaga perosnajul, sa il iubeasca si sa mearga cu el pana la capat. Trebuie sa recunosc ca ador sa interpretez personaje introvertite si cu probleme importante de rezolvat si chiar am intrat in starea personajului cu mult inainte ca acesta sa apara in secventa.

Mi-a placut si m-am simtit bine cu lucrul meu. Nu ma astepatm la mari reactii dupa aceste interpretari ale noastre, dar o scenarista a apreciat foarte mult jocul meu between the lines, un regizor – scenarist din Africa de Sud m-a felicitat si mi-a lasat o carte de vizita pe spatele carei si-a exprimat aceeasi apreciere ca a scenaristei + intentia de a scrie pentru mine un rol; nu cu mai putina placere am primit complimentele unui alt tanar regizor care a vazut in mine o actrita ce stie sa pastreze echilibrul si sa joace cat mai putin, dar care sa transmita la fel de mult. Adevarul este ca am stiut de la inceput ca suntem pusi intr-o pozitie foarte teatrala si ca singura mea solutie este sa sacrific poate invitatii din ultimele raduri si sa nu ii pot ajuta sa ma auda, dar sa pastrez adevarul situatiei in care ma aflam si “sa joc” ca o actrita de film. Desigur ca se puteau face foarte usor comparatii, mai ales ca alti colegi incercau sa fie foarte buni in acea sala si in acele conditii si atunci jucau foarte mult si extrem de aratat. Astfel, eu nu puteam decat sa ies si mai bine din aceasta situatie, deci nu a fost numai rezulatul experientei si talentului meu. Insa, nu pot sa nu ma bucur de aprecierea venita din partea directorului BBC Films care mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine si considera ca sunt o actrita cu mari posibilitati. Tinand cont ca am fost singura careia i-a vorbit si ca eu deja eram incantata de calitatea prezentei lui printre noi, m-au impresionat si mai mult cuvintele lui. Am plecat la hostel cu bucuria ca am putut sa duc lucrurile la capat in conditii foarte bune si cu oboseala uneii zile agiatate, emotionate si nesigure. Aveam acum de ales un film, o petrecere macedoneana sau sarbeasca, sau o alta la mine in hostel.

Ma simteam mult prea obosita ca sa merg la film. In mod sigur as fi adormit in cinema, iar pentru cele doua petreceri trebuia sa plec mult mai traziu si undeva mai departe, prin oras. Dupa ce mi-am vazut nepoteii, sora si cumatul prin webcam, am ales sa dorm cateva ore si apoi sa ma trezesc pentru a mai cunoaste cativa artisti cazati cu mine in hostel. Nu a fost sa fie asa, am adormit si abia acum ceva timp m-am trezit. As vrea astazi sa merg sa vad bustul lui Nefertiti, poate sa ajung la filarmonica si mai pe seara un film. Desigur ca mi-ar placea sa merg si la petrecerea de inchidere a Talent campus-ului nostru, dar sa vedem pe unde ma mai duc pasii astazi.

Am primit deja o urare de la multi ani pentru Valentine’s Day, o inimioara din ciocolata adusa din Elvetia de Alex Leo Serban si sper, ca o femeie ce sunt, ca o sa se mai intample ceva frumos legat de aceasta zi. Ce? Bineinteles ca stiu ca unii dintre voi nu dati doi bani ( nici la propiu, nici la figurat :) ) pe aceasta zi, dar mie imi place sa primesc cadouri si dragoste cu orice ocazie.

Desigur ca va urez o zi plina de dragoste si in curand am sa imi iau rams bun de la voi - pentru ca jurnalul se va incheia peste numai o zi.

Cu drag, a voastra Maria!

.............................................................................................................................................................................

Ursuletul nostru

(13 februarie, la prima ora)

Este 03:00 dimineata acum cand incep sa va scriu, adica ora patru la noi in Romania. Nu gaseam in ultima vreme motiv pentru care sa spun ca sunt romanca, dar in noaptea asta m-am dat mare in fata fiecarui om pe care il intalneam in bar, club sau strada ca sunt din Romania si ca noi suntem castigatorii Ursului de Aur la sectiunea scurtmetraj. Felicitari Bogdan Mustata si fiecarui electrician si machioza care a stiut sa respecte deciziile regizorului si producatorului!

 “O zi buna de plaja” este inca o dovada ca suntem artisti cu personalitate si ca indiferent de jungla in care ne aflam, suntem apreciati pentru ca stim sa fim noi insine. Felicitari Bogdan Mustata! Sa speram ca si el - ca si toti ceilalti recunoscuti ai nostrii - vor avea inspiratia in continuare de a face filme!

Ajunsesem la petrecrea romanilor la Berlin si incercam sa o conving pe Ada Solomon (membra a juriului in sectiunea scurtmetraj) sa imi dezvaluie decizia finala a juriului. Nu a fost chip... Mai tarziu stateam de vorba cu Bogdan Mustata si ii povesteam cu mandrie ca niste straini care au vazut scurtmetrajele din competitie erau foarte incantati de fimului lui. Spuneau ca toate celelalte erau corecte si bine facute, dar ca al lui te facea si lasa sa gandesti. Era incantat de cele pe care i le povesteam si nici nu ii trecea prin cap ca el o sa fie cel castigator. M-am gandit la un moment dat ca Ada Solomon nu ii spune rezultatul tocmai pentru a il lasa sa isi traiasca experienta; desigur ca nici nu ma gandesc ca din punct de vedere legal nu avea voie - am mers pe principul romanesc:)

Stiu ca va sunt datoare cu ultimele doua zile petrecute aici, dar dupa cum bine ma cititi, nu prea am timp sa ma odihnesc. Ma bucur ca va scriu si imi scriu pentru ca astfel ne ramane ceva dupa experienta pe care noi o traim aici si care - clar - inseamna istorie cinematografica pentru romani. Se pare ca e o mare minune peste tara noastra, si, slava Domnului, se intinde de 5 ani - primul a fost “Trafic” al favoritului meu, Catalin Mitulescu. Si acum hai sa ma intorc la ziua de alaltaieri cu cele petrecute. Pana sa ajung la petrecerea romanilor, masa data de Chirilov si ca sa ne intoarcem in acelasi club pentru a dansa in cinstea ursuletului nostru, am fost la 2 workshopuri si o repetitie - de asta data foarte profesionista si la obiect. Chiar m-am intalnit cu o alta romanca din Talent Campus care mi-a spus ca ma citeste pe Cinemagia, de aici din Berlin si ca si ea lucreaza cu Albey James pe care il recunoaste in vorbele mele.. .

Repetitia de astazi a fost foarte bine directionata pe studiul scenariului si al personajelor. Lipsa noastra de la intalnirile dintre noi, l-a facut pe dl. Albey sa ne ia foarte in serios, sa ne puna osul la munca si sa ne solicite la maxim inteligenta si experienta. Fiecare dintre noi a vorbit despre personajul lui in contextul scenariului, iar scenaristii trebuia sa ne conduca pe calea pe care si-o doreau si sa ne faca sa le iubim personajele. Desigur ca nu m-as mai fi oprit din analizat si aparat ca un caine (cum zicea si dl. Cojar) personajul pe care il am. Defapt, sunt doua. Unul destul de bine stabilit si venit dintr-un scenariu cam telenovelistic, dar sa nu uitam ca stiu despre ce e vorba:) si un altul dintr-un scenariu greu de citit si digerat, insa cu cateva secvete excelent scrise. Ambele scenarii sunt in dezvoltare, asa ca nu ii este usor unui actor obisnuit sa primeasca totul gata, nu ii este usor sa citeasca si sa mearga mai departe pe un lucru neterminat inca. Trebuie sa va spun ca primul este un personaj principal cu o mama moarta, un bunic abia decedat, o “viitoare mama” care moare in finalul scenariului, multa sexualitate si niste rude geloase si rele, iar cel de-al doilea destul de ambiguu si introvertit. Marea mea placere este pentru cel de-al doilea care nu are nicio vorba de spus. Trebuie doar sa apara in cadru pentru a vedea o prima scena de dragoste a doi tineri si apoi sa parseasca cadrul. Desigur ca s-a discutat foarte mult scena de dragoste si ce simt acele doua personje. Astfel mi-a revenit mie norocul de a imi imagina si alege ce am sa fac pe parcursul acestei secvente. Mi-am ales sa intru preocupata de problemele personajului meu (printre care si o sarcina), sa descopar impreuna cu publicul aceasta minunata, aproape nemaiimaginata scena de dragoste si sa inchei in momentul in care fata este intrebata daca e bine, dupa raspusul ei cu da, sa inchiei cu lacrimile pe care nu mi le pot abtine. Asa as putea sa arat cum fericirea unora poate sa fie durerea, inima franta a altora. Maine am prezentarea. Sa speram ca o sa fie bine si ca radul 10 si 11 o sa traiasca aceeasi emotie cu mine...

Cele doua workshopuri despre care va vorbeam au fost despre partea intunecata a cinemaului (filmele horror) si cel de-al doilea cu Andrzej Wajda invitat. Tinand cont ca Wajda este un premiat cu Palm D’or si Ursulet argintiu, nu puteam decat sa fiu incantata ca sunt atat de norocoasa sa il ascult vorbind. Ne-a spus multe legate despre comunism si despre cat de importante sunt filmele ca si valoare artistica, dar si ca influenta politica. Acest subiect nu a interesat pe multi si atunci nu am ramas in sala decat cei care intelegeam prea bine despre ce vorbea sau altii care stiau ca pot fi informatii interesante si ca Andrzej Wajda e o personalitate de la care merita sa afli aceste lucruri. De-abia in final cineva a pus o intrebare foarte concreta legata de cum lucreaza regizorul la concepera unui film si aunci am putut sa aflam lucruri care ne intersau mai rapid. M-a gandilat la orgoliu (si e prea putin spus), sa aflu ce Wajda gandeste asa: “If I choose good actors I will have the confidence that it is going to be a good movie”. Si asta o spune un regizor cu 50 de filme la activ si cunoscut de o lume intreaga. Ii place istoria si asta e foarte clar din subiectele pe care le-a tratat. Face film care sa ii placa lui si apoi celorlalti. Vrea sa fie istorie si este. Andrzej Wajda a fost un om nu atat de ascultat la Berlin nu pentru lipsa de informatie, ci pentru ca unele lucruri nu intereseaza pe toata lumea si petru ca prioritatile sunt diferite. Cred ca e important sa invatam sa nu luam lucrurile personal. Workshop-ul despre horror-uri nu a fost cel mai activ si fascinant. Au fost prea multi invitati pe scena si discutia deloc structurata, datorita moderatorului care mergea cu ce era si nu cu ce putea aleage de dinainte. Principalul este ca acest gen de filme exista si ca este unul foarte vandut. Tuturor ne este teama, dar asta ne si excita simturile. Interesant a fost sa ascult o actrita care vorbea despre procesul dintre “Actiune” si “Stop”. Cum ea nu stia cat mai are pana o sa innebuneasca. Procesul nefiind unul de suferinta, ci unul de placere, pe care il simte ca un miracol care atunci cand se termina stie ca e gata; ca o sa fie iar ea, actrita care vorbeste despre personaj la persoana a treia. Ii place sa impartaseasca emotii intime si puternice pentru public si nu de putine ori a pronuntat cuvantul sentiment ca fiind cel mai important in cariera ei . Totusi uneori ii este teama de ce poate ajunge.

 Am plecat cu credinta ca oricum putem sa traim si fara aceste filme si nu stiu de ce imi era mila de sufletul acestei actrite, de cate, poate, are ea de dus. Viata de actor nu e usoara si cu atat mai putin pentru unul de filme horror.

Inainte de a trece la cea de-a treia zi in urma (fata de cea pe care o traim astazi) as vrea sa va mai povestesc ce replica mi-a ramas in minte de la masa pe care am luat-o astazi. Eram la barul talent campus-ului, unde am gasit loc langa un monteor care avea o alta nationalitate decat tara care ii era scrisa in pasaport, si anume Franta. Astept eu sa vina mancarea si ma destanui lui, ii spun ca mor de foame. El imi raspunde: “Unde? Aici sau in Romania?” ... I have no comment for this...

Si acum sa va spun cu mi-am petrecut  ziua de 11 februarie la Berlin. A fost una destul de cuminte dupa “petrecrea” avuta prin metrou datorita pierderii legitimatie mele, ceea ce a insemnat ca a trebuit sa merg dintr-un loc in altul de mai multe ori pentru ca nici macar nemtii nu stau bine la organizare. Dupa mai mult timp de asteptare a unui amic roman in Postdamer Platz ma imprietenesc cu niste producatori italieni care la prima vedere pareau foarte interseati de posibilitatile pe care le pot oferi companiile noastre de productie. Mai tarziu mi s-a reconfirmat ca la acest festival dau de prea multe feak-uri si ca erau foarte interesati daca mai am o prietena si daca pot sa imi fac timp sa ne vedem la o cina ...desigur ca nu le-am raspuns la mesaje. Nu am luat in seama o alta experienta cu italienii si am mers grabita sa ajung la singurul meu workshop din ziua de 11. Intalnirea a fost cu Mike Lee.

Ce sa zic, daca de curand ma plangeam ca nu exista oameni care sa creada in posibilitaile tale artistice, acest regizor este unul ce nu face altceva decat sa creada in tine. Ofera actorilor posibiltatea de a improviza, imagina si gandi tot ce isi doresc. El nu are un scenariu atunci cand incepe un film si nu ii place ca un alt actor sa stie despre celalat ce joaca. Respecta un program de filmare, dar numai el stie ce vrea si unde merge. Mi-a parut un om inteligent, care manipuleaza bine si care stie perfect sa te lase sa te simti liber. Asa cum simte el cinemaul, asa il si face. Traieste totul organic in momentul in care lucrurile se intampla. Organicitate si multa inspiratie sunt raspunsurile lui.

M-am retras “acasa” cu toate acestea pregatita sa lucrez iar scenariie pentru repetitie si nu mi-am gasit timp decat azi sa va scriu. Si asta abia dupa ce mi-am trezit una dintre colegele de camera in fata careia m-am dat mare ca am castigat Ursul de Aur, facand-o pana la urma sa intelega ca nu eu sunt cea castigatoare, dar faptul ca sunt din Romania nu ma face decat sa ma simt mandra. Am incheiat conversatia noastra vorbind despre legile proaste din Romania si despre cat poate sa fie de creativa aceasta tara datorita lipsurilor ei... si neuitand cat de bine e pentru noi, artistii din aceasta tara, ca lucrurile nu sunt facute si batute in cuie - pentru ca ne ramane noua sansa de a inventa si face istorie.

Acum va las cu drag si bucuria unei noi recunoasteri a noastre si ma retrag la cele inca 3h jumate de somn. Maine am o zi importanta. Prezentarea scenariilor si procesului de lucru pe ele. Ma asteapta o dimineata de repetitii si o prezentare in care trebuie sa va fac mandrii. Va imbratisez cu drag si va urez o zi buna!

Maria

 ...........................................................................

ziua 2, 11 februarie -  in campus

Dupa ziua de ieri nu mi-a fost usor sa ma trezesc:), astfel incat pe la orele 13:30 ma speriam de timpul care imi mai ramasese pentru Berlin si campus. Dar cele intamplate au fost multe si sa le vedem, asa cum urmeaza:

Primul eveniment de astazi a fost workshop-ul pentru actori :”Don’t call us, we call you”. Eveniment la care cred ca foarte multi dintre voi ar fi vrut sa ia parte, insa eu - ca un ingeras ce sunt:) - am sa va scanez informatiile pe care le-am primit, si am sa va spun inclusiv micile... dedesubturi. A fost o intalnire cu 3 agenti de casting: Nancy Bishop, Ilene Kahn si Derek Power. Doi dintre ei - sot si sotie - si o alta americanca (aceasta traieste la Praga). Era destul de ciudat sa ii vezi impreuna. Nu se mai intalnisera pana in acel moment si, intr-un mod diplomatic si prefacut, fiecare incerca sa demonstreze ca e mai inteligent si experimentat decat celalalt... Important a fost ca ne-au vorbit despre pasii concreti care trebuie facuti de catre un actor - pentru a avea o atitudine profesionista cu privire la siguranta evolutiei lui.

Cred ca o sa ma ajute faptul ca am vazut trei tipuri diferite de atitudine fata de ceea ce inseamna un actor si ce reprezinta el in market. Una dintre ele era foarte comerciala, o alta foarte pragmatica si de moment, iar cea dea treia iti facea placere sa o vezi ca exista, era una de clasa, cu nuante si rafinament. Pana la urma nu ne ramane decat sa fim foarte destepti atunci cand mergem la un casting. Intr-adevar, nu trebuie sa ne asteptam ca cineva o sa vada mai mult decat aratam.

Este extrem de frustrant sa stii ca ai abilitati pentru aceasta profesie si ca cei patru ani “pierduti” in facultate nu au nici un sens in castinguri. Te aleg pentru ceea ce esti si nu pentru disponibilitatile pe care le ai. Faptul ca ai terminat acea facultate fata de un altul gasit pe strada este doar plusul unei tolerante si disperari mai mari de a lucra si a fi. Desigur ca asta numai in cele... 99% dintre cazuri. Altfel mai gasesti cate un Nae Caranfil care are inteligenta si talentul de a distribui actori in roluri ce nu le seamana. ( A se vedea “Restul e tacere” ) Si trecand peste acest 1%, zic sa punem mana sa ne facem un abonament de telefon cat mai bun pentru ca avem foarte multe telefone de dat, ca sa vedem ce se vrea cu personajul, ce istorie are, in ce context se afla s.a.m.d ;numai asa putem sa prezentam credit ca intelegem si simtim ce vor ei sa fim din prima si nu ceea ce oricum putem sa facem si fara manipulare si minciuna. E pacat si dureros... dar asta avem, cu asta defilam. Daca nu, inventam noi proiecte si le oferim altora respectul si aprecierea pe care noi ni le dorim:)

Trecand la lucruri mai vesele, care credeti ca a fost tema de baza a workshop-ului? “Munca aduce munca!“ Perfect adevarat, dar sa nu uitam totusi ca fiecare experienta lasa urme si ca ceea ce traim ne face ceea ce suntem. Asa ca, daca nu sunteti obligati sa platiti chiria, mai bine mai renuntati la telenovele si produse de slaba calitate. Asa cum incerc si eu, dar pana cand:)?!

Ehe, au trecut orele de nebunie a disperarii de a fi actor si am zis sa merg la mult asteptata cina: “Dine & Shine”. Suna fumos si cam asa a si fost. Intr-un cadru foarte select am fost invitati sa ne cunoastem intre noi, am facut cunostinta cu experti din domeniu, care nu erau chiar varfurile si am avut placerea de a-l vedea pe Wim Wenders inmanand premiul Talent Campus Award. Eu nu am putut sa ratez ocazia si am mers direct la el pentru a ii oferi cartea mea de vizita si a il lasa sa afle ca poate vedea pe site-ul meu secvente din filme cat si poze sau cv. Desigur ca foarte diplomat, dupa ce mi-a apreciat semnul particular din barbie si dupa cateva vorbe schimbate cu placere si interes, a stabilit ca sunt o actrita frumoasa si mi-a promis ca o sa se uite pe site.

Acum ce sa zic, incercarea moarte n-are. Plina de fericirea curajului meu, m-am retras la una dintre mese si am mai mancat din cele cateva vreascuri din enorma farfurie, dupa care am zis sa merg sa cunosc si eu cinema-ul principal al festivalului de la Berlin. Un bun prieten din Israel a luat bilete la “Fireflies in the garden” al lui Dennis Lee si nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca aceasta prea dorita sala e de 6 ori mai mica decat cea de la Cannes. Nu am intalnit tinuta obligatorie, care impune un anume respect si nici cele cateva minute de aplauze de dupa proiectia filmelor. Cu nostalgie m-am bucurat pentru a mia oara ca filmul nostru a fost prezentat si castigator la Cannes. De “Firflies..” nu am ce sa va zic. Nu va duceti. E foarte slab. Ma aflam chiar in spatele actorilor principali si am gasit ca fiind mai putin important faptul ca raman eu pana la finalul filmului, decat sa ma ridic si sa plec in timpul premierei lor mondiale. In cele din urma, dupa cele 2 h in care eram suparata ca pe un ecran atat de mare, unde filmul se simte atat de bine, nu se afla ceva de mult mai buna calitate; m-am retras la un ceai cu amicul meu si am decis ca avem cateva lucruri de spus impreuna si ca in curand o sa punem bazele unui scenariu. D’abia astepta ca Sabina Branduse ( Despina din California..” ) sa joace poate unul dintre cele mai frumoase roluri ale ei.

Pana atunci vine ziua de maine cu un nou workshop si multa munca pe scenariile de la “Sparkling Tales”.

 Va urez o zi minunata de aici de la Berlin si sper ca toata libertatea pe care o au tinerii “Talents” sa aduca productii cat mai personale si povesti profunde.

Cu drag a voastra, Maria

................... ..............................................................................

ziua 1: Cu gandul tot la Berlin

09-10 februarie 2008

Mi-am pus cele 7 tinute in geamantan, m-am asigurat ca am adaugat si cateva obiecte care ma pot ajuta pentru interpretarea personajelor pe care am sa le prezint in “Sparking Tales” si am lasat “bmw-ul de manelist” in grija unui prieten bun. Imi era dor de semnul “plecari” de la Baneasa. M-am grabit sa trec de toate formalitatile obligatorii la aeroport si cu sufletul vesel m-am instalat in avion, locul de la fereasta:) Am dormit tot drumul, tinand cont ca nu ma odihnisem decat 2 h inainte si ma aflam la aeropot la 5 dimineata. Asa ca m-am trezit in Germania ca prin minune si cu toate informatiile primite pe e-mail de la echipa talentcampus-ului am ajuns la office, unde totul arata incredibil de studentesc si nu intalneai - unul langa altul - doi oameni din aceeasi tara.

Ei bine, da, la acest festival nu ne/ma mai asteapta limuzina la aeroport si nici nu ne lasa la un hotel de 5 stele. Aici suntem considerati incepatori in ale festivalurilor, drept pentru care o luam pas cu pas. Am stiu de la inceput ca asa o sa fie si chiar mi-am ales la hostel camera cu cele mai multe paturi pentru a cunoaste mai bine artistii din generatia mea. Dupa nebunia acreditarilor m-am pregatit sa ajung mai devreme la prima repetitie pe scenarii. Unii au intarziat altii s-au prezentat neutru. Unii au ajuns din timp si au stiut foarte clar sa se faca simtiti. Asa se triaza totul... Albey, cum nu era de asteptat, a intarziat si a inceput prin a ne spune ca este un om foarte ocupat, ca are foarte multe relatii si ca a facut cate putin din toate profesiile din cinema. Asta nu mi-a sunat bine, mai ales ca deja ma uitasem pe imdb.com si nu parea sa fie unul dintre cei mai importanti oameni...

Suntem opt actori din Mexico, Croatia, Irlanda.. si fiecare vrea sa fie cat mai bun, dar scenariile sunt in dezvoltare, iar noi avem de jucat pe o scena de teatru. L-am intrebat pe Albey ce se doreste cu acest lucru: o prezentare a unor scenarii in dezvoltare sau o intrepretare excelenta pe scena de teatru. Desigur ca raspunsul a fost: amandoua. Asta, ca sa zic ca e usor imposibil. Personajele nu sunt construite pana la capat si cele 5 zile de lucru nu sunt suficiente pentru a face o munca profesionista + ca un actor de film nu poate sa fie vazut decat interpretand gresit pe o scena de teatru... pacat ca cei din randurile 10, 11 nu pot vedea ca cei alesi sa intrepreteze aceste scene sunt chiar actorii de film, cu calitati reale pentru aceasta profesie. Mai tarziu ni se spune ca trei zile lucram singuri, iar dupa negocieri ajungem si la solutia de a lucra impreuna cu scenaristii, care la orice spunem noi sunt de acord si nu isi sustin personajele. Albey ne spune ca daca ne intalnim singuri si lucram poate chiar o sa ne ajute sa jucam in niste filme:) Atat de usor auzi in stanga si in dreapta ca esti minunat si ca or sa iti dea un rol in nu stiu ce film, incat toate aceste manipulari ale unor oameni care doresc sa isi atinga scopurile nu fac decat sa te scarbeasca. Nu iau in seama toate bullshit-urile si incerc sa vad cum putem sa ajungem la solutia de a se face foarte clar inteles ca vom prezenta personaje in dezvoltare si ca tot ceea ce facem nu este decat un sprijin adus scenaristilor pentru a auzi cum suna anumite dialoguri si cat de credibile poti fi sau nu personajele scrise de ei. Desigur ca am avut o discutie concreta legata de acest aspect si se pare ca toate aceste lucruri se vor spune inaintea prezentarii. Chiar daca munca pe care o sa o depunem nu o sa fie in acest sens, am sa incerc sa nu cad in capcana de a incerca sa fiu perfecta dupa un proces de lucru scurt, pe situatii neterminate. Am plecat putin dezamagita de la prima noastra lectura in care fiecare a incercat sa interpreteze cat mai bine si nu sa citeasca textul pentru a il intelege impreuna.

Am mers la deschidere unde am cunoscut foarte multi tineri artisti, iar cel care mi-a atras atentia a fost un viitor producator german care vrea sa ia de jos fiecare pas in ale profesiei lui si care isi doreste ca Germania sa arate ca are situatii si personalitati suficient de puternice pentru a demonstra ca sunt foarte buni si in cinema. Discutia a fost una extrem de sincera si plina de curajul de incerca sa spuna lucrurile asa cum le simte impreuna cu echipa lui. M-am simtit mai vesela dupa aceasta intalnire. Da, mai sunt oameni care vor sa transmita ce pot crea nu prin clisee, ci prin prisma personala. Daca stam sa ne gandim, cam asta ne face sa fim unici.:)

Seara am fost la petrecerea talent campus-ului, la o cina intr-un restaurant italian de foarte buna calitate, impreuna cu niste jurnalisti de la Londra si cel care au creat primul site din lume (theauteurs.com) unde se prezinta filme independente si nu numai, in tari unde nu sunt distribuite. Am inteles ca e deja in negocieri pentru “California..” si ma bucur sa vad ca filmul nostru inca este recunoscut de atat de multa lume.

Dupa inca doua petreceri in oras, de data asta mai relaxate am ajuns pe la 4 dimineata la hostel, unde am incercat sa nu imi deranjez cele trei colege de camera pe care nu le cunosc inca si am dormit neintoarsa pana acum cand ma pregatesc sa merg la o intalnire pentru actori “Don’t call us, we call you!” , apoi cina sprijinta de campus unde ne vom cunoaste intre noi, urmata de vizionarea unui film din competitie. Cam asta a fost prima zi in Berlin. Sa vedem ce mai urmeaza:)

........................................................................................................

Prima insemnare in jurnalul online al Mariei Dinulescu

Anul trecut am fost plecata de 19 ori din tara: festivaluri, in jurii, filmari in Turcia si Polonia si desigur vacante. Asa ca m-am gandit ce o sa fac anul acesta, daca nici unul dintre cele trei filme care or sa imi apara: "Pescuit sportiv", "Dincolo de America" sau "The Dot Man" nu o sa mearga in festivaluri... M-am hotarat ca, pana la invitatia pentru alte jurizari, sa aplic la Berlin.

Nu am fost niciodata si m-am gandit ca la acest festival nu ar strica sa imi mai formez noi contacte si sa nu imi ies din ritm :) - pretextul unui talent campus. Am avut placuta surpriza de a fi selectata dintre 3300 de candidati din toata lumea si... uite ca mai sunt cateva zile; am sa depun toate eforturile pentru a demonstra ca au facut o alegere buna in a ma accepta. Alegere de care se pare ca sunt foarte multumiti din moment ce mi-au trimis doua scenarii si o invitatie pentru un casting. Si cand te gandesti ca au fost numai cv-ul, o fotografie si trei minute din “California...”. Ma bucura foarte mult interesul lor si sunt foarte curioasa cum o sa decurga lucrul pe cele doua scenarii, care vor avea ca rezultat - in data de 13 februarie - o prezentare pe scena pentru un public de 60 de persoane, toti din mediul cinematografic. Impreuna cu alti cativa actori o sa joc doua secvente, cate una din fiecare scenariu.

Vom fi indrumati si ajutati de catre Alby James, cel care de mai multi ani pregateste pentru Berlin TalentCampus acest proces de lucru care se numeste “Sparkling Tales”. Deja am primit formularul de a selecta evenimentele la care vreau sa merg si o invitatie la cina - in care fiecare participant este condus din jumatate in jumatate de ora la o alta masa, pentru a cunoste cat mai multe persoane din mediu. Am prieteni din Portugalia, Londra, Israel si U.S.A. care vor merge la Berlin, ma intreb oare cand o sa am timp sa merg la toate evenimentele Talent Campus-ului, intalnirile si cinele profesionale.

Experienta Cannes-ului m-a facut sa realizez cat de importante sunt cocktail-urile si petrecerile. Acolo se petrec cele mai importante intalniri. Festivaulurile de film pentru cei din cinema nu sunt altceva decat niste market-uri, sunt locul unde se vinde cinema pe paine:) Imi aduc aminte ca la Cannes nu aveam decat doua minute la dispozitie ca sa demonstrez ca trebuie sa ne mai vedem si a doua oara. Doua minute in care iti oferi cartea de vizita si iti spui numele - ca si la admiterea in facultate, dupa cum iti spui numele se stie foarte clar daca intri sau nu. Asa ca ma pregatesc sa nu dorm foarte mult la Berlin, acum nu vad decat un film pe zi, pentru ca trebuie sa pregatesc scenariile si sper ca jurnalul meu sa fie cuiva de folos, iar la finalul acestei experiente din TalentCampus sa am reusite neasteptate.