Mara, pe numele adevarat Maria Nicolescu, s-a nascut la 31 mai 1973 si a absolvit facultatea de actorie in 1996, la Universitatea „Babes Boliay” din Cluj, dupa care a jucat in Brasov pana la fericita intalnire cu filmul. Regizorul Nae Caranfil a vazut in ea interpreta perfecta pentru rolul Mirunei din Filantropica (2002), iar Mara nu i-a inselat asteptarile. Rolul de debut i-a adus premiul UCIN pentru cea mai buna interpretare feminina si apoi a urmat colaborarea cu Teatrul Nottara pentru rolul Julia in Romeo si Jeannette, de J. Annouilh – stagiunea 2002 – 2003. In vara lui 2003 au urmat filmarile la Italiencele – regia Napoleon Helmis (debut), film care are premiera la jumatatea acestei luni. De curand, Mara a devenit si scenarist, proiectul ei pentru filmul Un acoperis desupra capului fiind unul dintre scenariile castigatoare la concursul CNC de anul acesta.
Alexandra Paun: Publicul romanesc te-a cunoscut in rolul din Filantropica in 2002. Inainte de rolul Mirunei, mai jucasei in filme de scoala sau altfel?
Mara Nicolescu: Eram in anul doi sau trei, cred, de facultate cand a venit un baiat de la Bucuresti, regizor, Calin Netzer, si am facut un scrut-metraj, de fapt am citit vreo doua pagini si am avut o zi-doua de filmare, dar era un filmulet scurt, am si uitat de el, eu nu l-am vazut niciodata. Acum vreo doi ani la DaKino mi-am amintit de el pentru ca m-a vazut cineva care ma stia din filmul lui Netzer. Dar debutul meu in lung-metraj este Filantropica.
A.P.: Si cum a fost tranzitia de la teatru la film?
M.N.: Adevarul e ca eu am terminat o facultate de teatru, dar am avut doua ore de film, cu o camera video, si in alea doua ore am descoperit ca imi place enorm de mult...
A.P.: Se vede...
M.N.: (rade) ...si, dat fiind ca sunt atat de atrasa de lucrul asta, am considerat ca pot sa-l si fac. Eu sunt de parere ca daca exista pasiune reala, atunci exista posibilitatea de a face bine acel lucru. Daca n-ai pasiune, poti sa muncesti foarte mult, dar nu prea cred. Pentru ca si pasiunea asta trebuie insotita de multa perseverenta si rabdare si de urmarirea pasilor mici, precisi... asta inseamna eficienta pentru mine. In momentul in care Nae mi-a propus sa vin la probe aveam emotii, dar m-am simtit foarte bine. E foarte multa matematica in actoria de film. Nu misti prea mult capul ca „iesi din sarf”, si in aceasta rigoare sa-ti gasesti totusi libertatea, sa poti inca sa creezi, pentru mine e o placere. Eu am terminat un liceu de informatica si am o pasiune nebuna pentru matematica. Nu e o pasiune veche, neintretinuta, chiar si acuma din cand in cand fac matematica, am culegeri de analiza, de geometrie, sunt pasionata. Nu stiu cum s-a produs in mine intelegerea imediata, eu neavand totusi o scoala de film in spate si totusi, m-am adaptat imediat, parca eram de-acolo. Ma simteam ca un copil extrem de fericit in lumea pe care o descopera.
A.P.: Cum abordezi tu un rol? Cum ai lucrat cu regizorii la cele doua roluri?
M.N.: E foarte mult de vorbit aici, desi pare o intrebare simpla. Pot sa spun ca intotdeauna tin cont de indicatiile regizorului dar niciodata suficient de mult incat sa le simt ca pe o constrangere. Mai degraba, pentru ca vorbeam de matematica, le simt ca pe un sistem care are legi clare si in care eu trebuie sa-mi gasesc libertatea. Nu simt ca daca urmaresc indicatia unui regizor eu nu pot crea pana acolo. Pe de alta parte trebuie sa spun ca imi construiesc rolurile extrem de minutios, adica imi stabilesc cateva scene care mi se pare extrem de importante in desfasurarea personajului si dupa aceea imi construiesc pasii pentru a fi extrem de justificat ajungerea in momentele-cheie deja stabilite. Eu stiu foarte bine de unde pleaca personajul si unde ajunge si toate lucrurile le construiesc, dupa ce stabilesc aceste legi: mai intai sunt legile regizorului, dupa aceea propriile mele legi, dupa aceea vine sensibilitatea. Imbinarea asta intre sensibilitate, interior si toate legile astea formeaza creatia. Acuma, cum sa spun, fac cum simt eu respectand lucrurile astea.
A.P.: Dupa „Filantropica” ai primit oferte sa joci in alte filme?
M.N.: Uite, o sa-ti spun un lucru foarte important. Nici nu fusese inca avampremiera Filantropicii, dar circula pe niste casete prin targ, si in momentul ala a venit Napoleon Helmis si mi-a zis: „uite, am vazut Filantropica, mi-a placut foarte mult ce-ai facut. Eu am in minte o idee de scenariu, o sa scriu o poveste, dar as vrea ca tu sa fii rolul principal in povestea aia.” El ma avea in cap de atunci. Si totusi personajul Jeny din Italiencele e diferit cu totul de Miruna. Dar Nap mi-a spus ca nu a putut gasi altundeva o actrita care sa poata juca asa cum o cere personajul, mai ales in partea a doua a povestii. I-a placut ambiguitatea din Filantropica. Si au trecut vreo doi ani si jumatate pana cand a revenit, de data asta spunand: „Iata un scenariu. Asta e povestea.”
A.P.: Dar daca ar veni dintre studenti cu propuneri pentru filme de scoala, ai avea timp sa joci?
M.N.: Mie-mi place foarte mult sa fac filme. Eu am crezut tot timpul ca nu vin studentii pentru ca poate nu le-am placut, ca nu sunt pe gustul lor, dar alftel, nu doar ca vin fara pretentii, vin pentru ca-mi place. Pentru mine este o experienta pe care nu mi-as refuza-o.
A.P.: Care a fost cea mai dificila scena pe care ai filmat-o?
M.N.: Ca interpretare pot sa spun fara falsa modestie ca nu au fost scene dificile din punctul asta de vedere. Dar au fost scene dificile din cauza conditiilor de filmare, care te epuizau psihic, ori eu avea nevoie de foarte multa concentrare pentru a nu rata nuantele pe care stiam ca o anume scena trebuie neaparat sa le contina. Spre exemplu la Filantropica e scena din dormitor. Miruna face dragoste cu Ovidiu, si dupa aceea tehnic lumina se schimba, eu de fapt fugeam goala prin platou si reapaream in cinci secunde cat aparatul aluneca de pe fereastra si ajungea la usa, si reintram cu tava si incepea scena de dimineata. Problema era ca seara personajul este intr-un regim de abordare iar a doua zi dimineata trebuie sa fie absolut in forma si exuberanta, si vroiam sa fie femeia aia care jongleaza cu un usor teatralism, formalism, si stiam ca in scena aia am o replica pe care nu trebuie sa o ratez: „Ce-ar fi sa ma scoti si pe mine diseara la restaurant”, unde se schimba tonul, dar e o fina nuanta, nu trebuia sa fie contrastul atat de mare. Dar s-a intamplat ca la filmari s-a stricat un aparat si scena asta s-a filmat dupa ce eu am stat 12 ore in costum, asteptand din clipa in clipa sa vina cu aparatul, nu spun ca trecusera deja 6 ore, ca s-a stricat la un moment dat, in timpul filmarii, machiata, incercand sa nu stric machiajul, si dupa aproape 16 ore, cand a venit in sfarsit aparatul si am incercat sa ma ridic de pe scaun, nu am putut. Eu vroiam, dar corpul nu asculta. Si atunci stiu ca mi-am zis in cap: „Mara, hai ca poti!” Si asa am tinut-o, filmarea trebuia sa mearga pana la capat, si mai mult, reuseam sa tin si racordul suvitei de par, si in acelasi timp stiam un singur lucrul ca „nu trebuie sa ratez replica aia” si asa s-a facut. Mircea (Diaconu) chiar adormise acolo, pentru ca nu avea replica atunci cand ma filmau pe mine...
A.P.: Au existat diferente de la o echipa la cealata?
M.N.: A existat o mare asemanare, si anume ca, si intr-un caz si in celalalt, oamenii vroiau sa faca filmul bine. Nae Caranfil e un director de platou care nu striga, vorbeste incetisor, intelegator, e prezent peste tot, dar niciodata nu spui „Aoleu! E Nae in locul ala” fiindca s-ar auzi vreun tipat sau altceva. Nici Nap (Napoleon Helmis) nu este asa, dar este intr-un fel mai autoritar. El venea la filmari in costum militaire, cu pantaloni verzi, bocanci, vesta verde, sapca, era ca in trupele de comando si asta era ritmul lui interior. Dar, oricum, nu e o diferenta in rau, sunt doar doua tipuri de a aborda ziua de filmare. Un gen care zice: „toate lucrurile se vor rezolva” asa e Nae, si un altul care spune: „trebuie sa ma asigur ca lucrurile astea se rezolva ACUM”.
A.P.: Cum este rolul tau din „Italiencele”?
M.N.: Pai sper ca bine facut... (rade) Personajul meu este frumos, e cu totul altceva decat a fost Miruna, asta a fost foarte important pentru mine. Jeny este o fata de la tara, matura, am facut o compozitie asa de discreta, pana si mersul era asa, usor... lipa-lipa, ca de rata. (rade) In afara de faptul ca e o fata de la tara, ea aspira sa ajunga la oras, dar e foarte bizar ce traseu are ea pentru a ajunge la oras – un oras in Romania – pentru ea traseul trece prin... Spania. Numai acolo poate sa adune bani ca sa poata pleca dintr-un sat din Oltenia, intr-un oras din Romania. Si atunci pleaca spre Spania, pe de alta parte purtata si de iubirea pentru un tanar care ii asigura aceasta traiectorie. Din momentul in care ea trece granita in film este o elipsa de un an. Ea revine in tara schimbata, si ceva pare ca s-a intamplat intre timp. Pot sa spun ca pariul meu ca actrita a fost sa fac aceasta schimbare sa nu fie atat de dramatica, sa nu fie tezista. Trebuiau sa existe in prima parte strecurate momente in care sa presupui ca partea a doua este perfect justificabila. Si aici eu cred ca am reusit sa mentin acesta balanta foarte fina, pentru ca ea vine intr-o zona mai aspra, oarecum de duritate, n-a fost usor, mai ales ca la film nu filmezi scenele in ordine, eu trebuie sa am in minte tot timpul momentul din scenariu in care ma aflu. De asta trebuie facut atat de bine traseul, pasii aia mici ai personajului trebuiesc fixati foarte bine dinainte.
A.P.: Am avut anul trecut placuta surpriza sa-ti gasesc numele semnand unul dintre scenariile care au castigat la concursul CNC. Ne poti da mai multe amanunte? Despre de este vorba in poveste?
M.N.: Asta cu numele mi-a placut! Bine ca nu am semnat cu nick name-ul de pe site-ul CineMagia. (radem) De altfel, cred ca in Atelierul de scenaristica al www.cinemagia.ro ne-am intalnit prima data, cu aproape doi ani in urma, daca nu ma insel. Intre timp am terminat de scris un scenariu, Un acoperis deasupra capului, i-am cautat si gasit un producator, Artis Film, iar ei, la randul lor, un regizor. Proiectul a castigat concursul CNC si trebuie sa iti marturisesc fara pic de modestie ca atunci cand am aflat, am zis: „s-a nascut un scenarist!” Acum, daca s-o fi nascut unul de valoare sau nu... vom vedea, sunt si eu curioasa! Pana una-alta, stiu ca e o indeletnicire tare grea asta de spus povesti: vreo patru luni am baut Cola in draci ca sa rezist pana noaptea tarziu pentru a desfasura geometric o istorie fina si emotionanta. Cu alte cuvinte: „Am muncit si nopti, am muncit si zile...” Istoria, pe scurt, ar fi urmatoarea: la un spital de psihiatrie din Capitala se primeste o instiintare prin care conducerea este anuntata ca se fac reduceri de fonduri. Intr-o sedinta, „mai ceva ca la nebuni”, medicii hotarasc sa externeze cazurile mai usoare: nevrozele si depresiile. Printre disponibilizati, eroinele mele: Mona si Cati. Una depresiva cu tentative suicidare, alergand dupa iubirea ideala, cealalta, o nevrotica urand barbatii din toata inima. Odata iesite pe poarta spitalului, cele doua descopera ca nu mai au unde sa locuiasca. Solutia salvatoare: casa bunicului Monei uitata intr-un sat izolat din Delta. Ajunse acolo, surpriza: nelocuita de cativa ani, casa e fara acoperis, dar bizar de curata! De parca n-ar fi de ajuns, satenii se coalizeaza impotriva lor si incearca sa... mai multe nu va spun! O sa vedeti filmul.
A.P.: Si este deja totul pregatit? Cand vor incepe filmarile?
M.N.: Filmarile au inceput luna aceasta. Ar fi trebuit sa inceapa de anul trecut, dar capriciile vremii si ale vremurilor, le-au impins spre 2005.
A.P.: Cum se impart etapele de acum inainte pe zile/luni pentru „Un acoperis deasupra capului”? Cu aproximatie, cand sa asteptam si premiera acestui film?
M.N.: Mama, ce intrebare tehnica pentru un scenarist! Din experienta mea de actrita care a jucat in doua filme, Filantropica si Italiencele, stiu ca din momentul in care incep filmarile trece aproape un an pana la premiera. Oricum, mi-e teama ca asta nu e ultimul meu scenariu; mai am cateva idei. Cola sa fie!
A.P.: La final te rog sa ne povestesti o intamplare de la filmari.
M.N.: Una din intamplarile de la „Italiencele” a fost cand trebuia sa filmam o scena in care eu trebuie sa dau cu o sticla in cap unui individ, la o petrecere, motivat, iau sticla de pe masa si-i dau in cap lui Vlad Zamfirescu. Si pana atunci fusese vorba ca va veni de la recuzita, de la scenografie o sticla de zahar, care se sparge foarte repede. Si ma trezescu cu o sticla, nu pot sa-ti spun, nici astea groase pe care le vedem noi prin magazine, nu stiu unde-au gasit o sticloanta d’asta, nu te mint, cam atata era (arata cu mana), un centimetru grosime de sticla-sticla. Am zis: „Dumnezeule, eu nu-i dau in cap lui Vlad Zamfirescu cu asa ceva!” De la scenografie, Colea cred ca-l cheama, a inceput sa ma convinga ca se poate, ca-mi arata el pe un cascador ca se poate. Si i-au facut saracului cascador, un soi de „harnasament” pe care i l-au fixat la ceafa, si era foarte simplu, nici macar nu era ceva complicat: i-au pus o teava de fier pe ceafa, in care eu trebuia sa dau. Eu repede, pentru ca mi-a placut si fizica: „Bine, dar degeaba dau in teava aia, ca evident, tot pe el in cap il lovesc.” „Nu, ca se poate.” „Dom’le eu nu...” „Incearca pe capul cascadorului.” Cascadorul statea tapan pe scaun si astepta lovitura, eu din spate iau sticla aia de un centimetru grosime si dau, recunosc, cu usoara frica, dar destul de tare. Si sticla sare inapoi ca o minge de cauciuc, ieeuuu, n-avea nici o problema, intacta. Era clar ca nu se sparge. Colea care ma convingea „Ba se poate, ba se poate” dintr-i data spune „Pai ce, asa se da cu sticla?” si smulge sticla de la mine din mana, si-i trage o... zmetie pe ceafa cascadorului, zdraaang! Si ramane cu cioburi, se sparge sticla aia, si... o suvita de sange curgea pe langa urechea cascadorului. Evident ca nu puteam folosi cele 5 sticle pe care le aveam in dotare pentru cinci duble pe capul lui Vlad, iti dai seama, si Nap a zis „luam o bata” dar era o bata de butaforie, dadeai si sarea la loc. Si asa am filmat...
Iti multumim pentru interviu si iti uram mult succes in continuare!
Vineri 22 aprilie 2005, ora 18,00 la Carturesti din Bucuresti Pro Video va lansa - in sfarsit - DVD-ul cu succesul Filantropica. Cu bonusuri fascinante (interviuri cu actorii, clipuri si scene cazute la montaj).
Foto: © Arhiva personala Mara Nicolescu
