Saptamana se deschide cum nu se poate mai bine, la Cannes, sub bagheta fratilor Dardenne, care trimit cel mai bun film din festival, pana in acest moment. Daca primele cinci zile la Cannes au fost palide din punctul de vedere al filmelor prezentate in competitia principala, doar trei productii distingandu-se, fara sa fie "mari revelatii" (si ma gandesc la Lorna, Linha de passe si Waltz with Bashir), iata ca salvarea vine de la fratii Dardenne, cu Le silence de Lorna.
"A ucide sau sa nu ucide" aceasta este drama Lornei (Arta Dobroshi), o tanara albaneza, aflata in cautare disperata a unei vieti mai bune in Europa si care intra intr-o casatorie de convenienta cu un belgian dependent de droguri. Daca el ar muri dintr-o supradoza - ceea ce e plauzibil - femeia si-ar capata libertatea absoluta. Insa, in pofida unei vointe ingenuncheate, narcomanul isi doreste sa traiasca. Dar salvarea lui e condamnarea ei.
Filmul construieste incet, in tensiune, aceasta producere a evenimentului, moment de alegere fatidica, pe fondul no man’s land-ului unei societati moderne, aceeasi in toate filmele fratilor Dardenne, in care desertul economic si afectiv este spatiu de lupta pe viata si pe moarte. Alegerea pe care o are de facut Lorna inseamna insasi nasterea eului sau (sau umanizarea) si in acest film, ca in toate celelalte ale celor doi frati regizori, regasim caracteristicile cinematografului existentialist si etic, in care personajul inainteaza catre momentul luarii unei decizii.
Cu camera in mana (desi se misca mai putin decat in celelalte filme), regia urmareste indeaproape personajele, mizeaza pe close-up-uri, iar la nivel scenaristic exista trimiteri, indicii-metafora ale haosului interior: dupa ce accepta ca sotului ei belgian (Claudy, interpretat de Jeremie Renier) sa i se faca o supradoza si el moare, ea colapseaza in repetate stari de rau organic. In loc de eliberare, traieste drama revelatiei: acceptul ei tacit pentru crima e inuman. Are nevoie acum de salvare din fata propriei constiinte, astfel incat ajunge sa-si confectioneze un surogat pentru realitate: isi imagineaza ca este insarcinata, astfel incat obligata de colaboratorul ei, cel care a si facut supradoza sotului, sa renunte la sarcina, ea sa refuze avortul. "Daca pe tatal tau l-am lasat sa moara, de tine voi avea grija", vorbeste Lorna cu fiinta imaginara din pantece. Chiar si asa, ne dam seama ca schimbarea personajului s-a facut, convertirea a avut loc, si ca Jean-Pierre si Luc Dardenne au crezut, si de aceasta data, ca sub galagia lumii noastre, fizica si morala, este liniste, ca oamenii au un fond bun.
Din nou un film in care fratii Dardenne se spovedesc: indiferent de raul de care suntem capabili, noi ca oameni, momentul convertirii va veni. Jean-Pierre si Luc Dardenne sunt regizori ce adopta un stil neo–naturalist, care infatiseaza destine de muncitori, vagabonzi, oameni saraci si aspri aflati de cele mai multe ori intr-o lupta dura de supravietuire. Nascuti si crescuti in partea franceza a Belgiei, cu un peisaj cenusiu post-industrial, cei doi au facut si documentare, despre aspecte la fel de dure : imigratia poloneza, rezistenta din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Cu Le silence de Lorna ar putea obtine al treilea Palme d’Or din cariera lor, dupa L'Enfant (2005) si Rosetta (1999).
