O cunoasteti din Morometii. A jucat pentru regizori romani importanti (Al. Tatos, Andrei Blaier, Stere Gulea, Nicolae Margineanu, Lucian Pintilie, Radu Mihaileanu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu s.a.) dar si in productii straine Le Temps des loups (2002) sau Sex Traffic (2003). In Moartea domnului Lazareascu, Luminita Gheorghiu este asistenta Mioara Avram, ingerul care sta la capul domnului Lazarescu in noaptea agoniei sale prin spitalele Bucurestiului. Pentru acest rol a primit premiul pentru Cea Mai Buna Interpretare Feminina la TIFF 2005 si Premiul Pentru Cea Mai Buna Actrita la Festivalul International al Filmului Francofon de la Namur, Belgia. Incepand cu premiul la Un certain regard la Cannes, filmul a obtinut peste 20 de premii, si este nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru regie si scenariu.
Alexandra Paun: Am observat ca aveti cate doua colaborari cu mai multi regizori, ceea ce inseamna ca le place de dvs.
LuminitaGheorghiu: Da, asa s-ar traduce. Am cu Michael Hanecke doua filme facute, cu Cristi Puiu si cu Radu Mihaileanu, desi rolurile mele la Radu Mihaileanu au fost foarte micute, dar colaborarea a fost foarte buna. Nu-mi aduc aminte sa fi avut vreo proasta colaborare cu vreun regizor. Cu absolut toti regizorii de film cu care am lucrat m-am inteles foarte bine. De fapt nu sunt un om care ma cert, pot sa am o idee buna sau mai putin buna, dar sunt un om al pacii, asa ca e greu sa se certe cineva cu mine.
A.P.: Ascultati mai mult ce spune regizorul, sau puneti mai mult din ce simte actorul?
L.G.: Majoritatea rolurilor de pana acum le-am intuit, sa spun asa, sigur ca am discutat cu regizorul, pentru ca regizorul e dirijorul unei orchestre intregi si stie unde vrea sa ajunga cu fiecare personaj, iar tu trebuie sa te integrezi viziunii lui. Asta nu inseamna ca esti un executor. La Moartea domnului Lazarescu – am avut putin timp de la citirea scenariului pana la inceputul filmarilor efective – recunosc ca nu am stiut pana unde voi ajunge ca implicare emotionala si chiar profesionala si mi-am zis „ma voi baza pe Cristi Puiu”, si asta am facut. Nu este nimic rusinos, daca rezultatul este unul bun. Obiceiul asta de a repeta inainte de filmari este foarte bun, pentru ca spontaneitatea are si ea gradul ei de pregatire, se spune despre improvizatie ca dupa ce ai stabilit toate amanuntele poti sa improvizezi. Sa vii asa de pe strada cu mainile in buzunar, proaspat si „ne-facut” e o poveste care nu tine de profesia de actor. Prospetimea o ai din gandul adevarat, din concentrarea maxima, din discutia cu regizorul, unde vrei sa ajungi, din trasatura pe care vrei sa o arati in secventa respectiva.
A.P.: Cum pregatiti dvs. un rol, inainte de pregatirea cu regizorul?
L.G.: De regula vreau foarte tare sa citesc de mai multe ori scenariul, pentru ca prima data cand citesc, in loc sa fiu atenta la simpla poveste, ma intreb „cum arata, ce face, cum gandeste...” E prematur la prima lecura, asa ca il iau si-l citesc inca o data si inca o data, sunt atenta daca celelalte personaje spun ceva despre personajul meu. Aici nu stiam de exemplu cat de tare se „cearta”, sau se contrazice profesional cu doctorii, exsita o masura care trebuie s-o ai ca asistent. Ca om fi mai obraznici unii dintre noi in viata, mai putin obraznici, trebuie totusi sa pastrezi o masura. De multe ori cand citesc un rol ma gandesc si cum tace personajul, cum arata, sau incerc sa arat eu altfel decat la alte filme, de fiecare data incerc sa fac o mica diferenta, daca se poate chiar fizica. N-am o regula sa plec de la exterior catre interiorul personajului, dar cateodata lucrurile astea de amanunt din exterior pot declansa o trasatura psihica.
A.P.: La Moartea domnului Lazarescu actorii s-au intalnit cu medici, cadre medicale...
L.G.: Eu personal, asa s-a nimerit sa fie, am foarte multi prieteni doctori, foarte buni doctori si foarte buni prieteni, si sotul meu e doctor. M-am dus si eu sa mai observ inca o data atmosfera din spital, tonul, exista un anumit ton al acestei profesii, de asistent, de medic, dar manevrele strict profesionale nu au fost piedica cea mai mare. Le-am invatat destul de repede, a fost cineva care mi-a aratat cum se ia o tensiune, cum se face o injectie, dar important pentru mine, pentru personaj si pentru film era factorul uman al Mioarei Avram.
A.P.: Aici vroiam sa ajungem. Doctorii din Moartea domnului Lazarescu, chiar daca au personalitati diferite, au un anumit cinism in atitudinea lor, o raceala care vine poate din profesie, pentru ca sunt mereu foarte aproape de moarte, de suferinta...
L.G.: Sunt foarte aproape tot timpul de suferinta, de moarte, nu stiu daca cinism e cuvantul potrivit, nu stiu, n-ar avea cum sa moara cu fiecare pacient, le este destul de greu. Sigur ca intervine o obisnuinta, cum intervine in orice profesie, dar asta este una dintre cele mai dure profesii, eu ii admir. Pot fi si medici care, ca si actori, ca si ingineri si arhitecti sunt mai putin valorosi, dar daca cumva ajung cateodata la cinism, s-ar putea sa aiba si dreptate. In filmul asta este vorba despre dragostea fata de cel de langa noi. La un moment dat trebuie sa dam la o parte regulile si sa avem o initiativa personala impotriva regulamentului la care sunt supusi medicii. E o situatie de comunicare. Atunci cand intrebam „ce faci?” sa ne pese intr-adevar, cateodata trebuie sa ne oprim din drum, sa dam un telefon sau sa-l luam pe cel de langa noi in suferinta in brate si sa facem ceva pentru el. Nu sunt vorbe mari, dar pe rand, fiecare din noi ajungem intr-o situatie limita. De asta si spunem noi „sa lasam loc de buna ziua”. Ai foarte mare nevoie de ajutor. Totdeauna, oricat de tanar, de batran, de sarac, de bogat...
A.P.: Cand v-ati dat seama ca personajul dvs. trece linia profesionala si se implica emotional?
L.G.: N-ar avea importanta sa numesc o anumita secventa, dar cred ca isi depaseste linia profesiei atunci cand incepe sa insiste nu a doua oara, a treia oara, a patra oara...si in felul in care il ingrijeste. Imi vine acum in minte o secventa, dupa ce se cearta cu rezidenta, cand pleaca de acolo destul de „busita”, am observat si eu dupa ce am filmat, aceasta prindere afectiva de personaj, m-a surprins si pe mine dupa ce am vazut filmul, din felul cum il invelesc cu patura, pentru ca il invelesc altfel decat in alte secvente si ii spun cu un alt semiton (interpreteaza) „Hai, domnul Lazarescu, mergem”. Aceasta atasare fata de domnul Lazarescu, acest afect particular, l-am obtinut noapte dupa noapte de filmare in contact, obligatoriu, cu celelalte roluri, cu ceilalti actori. O spun de fiecare data, mi-a fost de mare, mare ajutor talentul extraordinar al intregii distributii. {i atunci m-au prins, m-au incarcat si m-au ridicat si pe mine pe o treapta buna.
A.P.: E ceva care nu va place la actoria de film?
L.G.: Nu-mi place sa stau foarte mult dupa lucrurile tehnice. Sunt ore in care trebuie sa astepti sa se puna lumina, sau sa astepti secventa cu tine. Dar asta este situatia, am filmat si in strainatate cu echipe super-dotate tehnic, unde metrii de pelicula nu contau, unde nu avea importanta daca se spargeau becurile sau daca se ardeau reflectoarele. Echipele tehnice de la noi sunt eroi. Lucreaza cu obiecte de muzeu. E greu sa stai atata sa astepti, dar asta este trasatura cu care te intampina filmul. E foarte greu, dar ca sa faci ceva bine, nu e deloc usor.
A.P.: Cum v-ati simtit cand ati vazut filmul cu public?
L.G.: Prima data am vazut filmul cu public la Cannes si am avut un moment de mare fericire, pentru ca i-am simtit – ei sunt foarte pretentiosi, sunt obisnuiti cu filme exceptionale – iar felul in care au ascultat m-a impresionat. Dupa ce s-a terminat filmul, din felul in care ne-au aplaudat si ne-au asteptat sa iesim am inteles ca am luat zece cu felicitari. De altfel a urmat si premiul la Un certain regard. Poate au fost mai entuziasmati decat o buna parte a publicului romanesc. Eu imi doresc ingrozitor de mult sa joc teatru si sa fac film pentru romanii mei, aici m-am nascut, aici am crescut, aici vreau sa mor, n-as vrea sa traiesc niciodata in alta parte (doar sa ma plimb prin Italia si sa mananc prin Franta), si trebuie sa facem noi ceva. N-are nimeni nici o obligatie sa te iubeasca asa, neconditionat, sa vina si sa te aplaude la teatru si sa lesine de placere.
A.P.: Ce filme aveti in perspectiva?
L.G.: Acum la sfarsitul lui noiembrie filmez cateva zile la Vaslui, la Corneliu Porumboiu, nu pot sa spun titlul filmului pentru ca nu stiu daca asta ramane definitiv. Este un scenariu exceptional, am ras cu lacrimi. Eu am doar o aparitie, dar mi-a placut foarte mult scenariul. Este un lung metraj independent, pentru ca am inteles ca filmul cu care a castigat la CNC il va face la primavara. Iar vineri (18 nov. N.R.), plec impreuna cu Razvan Vasilescu, Dana Dogaru si Dorel Visan la Zilele Filmului Romanesc intr-o localitate de langa Lions, in Franta, iar publicul de acolo va vedea Moartea Domnului Lazarescu, Niki si Flo si Occident.
A.P.: Dvs. sunteti si mama a doua fete. Cum s-au impacat viata de familie cu cariera?
L.G.: N-a fost simplu. Inainte era mai simplu, desi ele erau mai mici si alergam in foarte multe locuri. Cred ca in afara de calarie si automobilism le-au facut pe toate: instrumente, inot, patinaj, tenis, dans sportiv, balet; am alergat si eu ca multi parinti in toate locurile, pentru ca nu puteam sa las anii sa treaca, eu sa-mi vad de roluri si ele sa stea sa ma astepte cu ochii lipiti de geam daca pot sa le duc in parc sau nu. Dumnezeu, dragutul, m-a ajutat sa am niste copii atat de cuminti, pot sa spun chiar... ingeri, pentru ca le spuneam (ton grav) „va rog frumos, sunteti in vizita, purtati-va frumos” si cand aveau musafiri, (la fel) „atentie, sunteti gazde, se poate?” Nu mi-am permis sa le pun pe locul doi pentru ca le-am adus pe lume din vointa proprie si din dragostea mea imensa pentru copii si atunci consider ca era obligatia mea. Fetele imi spun: „tu esti mai putin actrita si mai mult mama”. Sigur ca n-am jucat atat de mult pe cat as fi vrut, dar nu-mi pare rau deloc. Sunt mari acum, Maria e anul I la facultate la Stomatologie, Alexandra e in clasa a XI-a.
A.P.: Daca Maria si-a ales deja cariera, ce inclinatii are Alexandra?
L.G.: Alexandra cocheteaza cu ziaristica, cu regia, cu psihologia... Eu mereu spun si am aceasta obsesie care este justa: daca faci ceva trebuie sa fii foarte talentat. La capitolul prajituri eu stiu sa fac un singur tort, foarte bun, sunt alte actrite care stiu sa faca mai multe prjituri sau mai putine... se intampla cateodata daca ma grabesc sa imi cada blatul. Vezi, e nevoie de atentie si talent pentru orice.
A.P.: Dar de mancare ce va place sa gatiti?
L.G.: Eu sunt foarte mancacioasa. Imi place sa gatesc cand am timp si sunt linistita. Alftel, daca am repetitii sau am de invatat ceva, devine un cosmar, tot timpul spun „vai, da’ ce gatesc, da’ ce facem?” si toata lumea din casa imi spune „da’ stai linistita, ne descurcam”. Am si ajutor, de ce sa mint, dar eu de fapt ma supar daca nu-mi ies lucrurile cum trebuie. Faceam foarte bine pui la ceaun, acuma ma grabesc si mi se rupe pielita aia care se spune ca nu e bine s-o mananci, dar eu sunt lesinata dupa ea. Imi place pestele foarte tare, saramura, mujdeiul cu pui la ceaun cu mamaliguta... {i acuma trebuie sa tin cura de slabire ca am cateva kilograme in plus. Fac sarmale foarte bune, ciorba de burta...vai, sunt foarte mancacioasa.
A.P.: V-am intrebat pentru ca vine Craciunul, ceva specialitati...
L.G.: Nu ma pricep sa fac mancarurile specifice din porc, pentru ca n-am crescut la curte si n-am porc de curte sa fac toba si toate porcariile care se fac din porc, dar imi plac... le mananc, imi plac toate: toba, lebar-ul, caltabosul mai putin, dar, am prieteni si rude care au porc de tara. Nu stiu sa fac cozonac, n-am incercat de fapt. N-am avut timp sa incerc, pentru ca cu rabdare cred ca se poate. Desi exercitiul este foarte important.
A.P.: Ce va doriti sa va aduca Mos Craciun?
L.G.: Mos Craciun as vrea sa-mi aduca un rol de comedie. Pe teatru, pe film, nu conteaza. Iubesc foarte mult comedia. Foarte tare. Nu am jucat atata comedie pe cat mi-ar fi placut, dar joc la Teatrul de Comedie un rol de comedie intr-un spectacol care se cheama „Auditia”, joc la Teatrul Nottara in „Bigudiuri” tot un rol si de comedie, joc la Teatrul Bulandra, teatrul meu de o suta de ani de cand sunt in Bucuresti, iarasi un rol de comedie si mi-as dori si in film sa joc tot un rol macar cu accente comice, pentru ca sunt un om care iubesc mult umorul.
