De vineri este pe ecrane producţia franceză Vingt Dieux!/Holy Cow/Sfinte caşcaval!, luminoasa poveste a maturizării forţate a unui adolescent din munţii Jura, Totone (Clément Faveau). Când tatăl său moare şi Totone trebuie să aibă grijă de sora mai mică, băiatul învaţă să facă brânza locală pentru a participa la o competiţie al cărei premiu în bani i-ar rezolva toate problemele financiare. Prin amabilitatea Unifrance, instituţie ce promovează cinema-ul francez în întreaga lume, Cinemagia a putut sta de vorbă cu regizoarea debutantă Louise Courvoisier, care a primit pentru filmul ei Premiul Tinerilor anul trecut la Cannes, dar şi premiul Cel mai bun film de debut la ediţia din acest an a premiilor César, aşa-numitele "Oscaruri franceze".
Citeşte cronica filmului.
Ce ţi-ai dorit cel mai mult să faci cu povestea ta?
Ce am vrut eu a fost să fac un film despre oamenii cu care am crescut şi care sunt arareori reprezentaţi în cinema-ul francez. Şi, când sunt reprezentaţi, pe ecran îi vedem într-o versiune idealizată, dacă nu o versiune fantasy, dacă pot spune aşa, pentru că regizorii nu provin din mijlocul lor, ci oferă o perspectivă până la urmă pariziană a lor. Cultura franceză este concentrată la Paris, prin urmare e firesc ca regizorii să trăiască aici. Dar cred că acum are loc o schimbare şi putem avea acces la alte puncte de vedere şi la alte regiuni ale ţării decât cele cu care ne-am obişnuit.
Iar această perspectivă te-a determinat să apelezi la actori locali...
Am ştiut de la bun început că nu vreau să lucrez cu actori [profesionişti]. Am vrut oameni de-ai locului, care să vorbească şi să se mişte ca oamenii locului. Accentul e unul foarte specific. Plus că oamenii sunt o parte importantă a teritoriului, nu e vorba doar de peisaje. Din punctul meu de vedere, nu era de ajuns ca cineva să se prefacă aşa, voiam ca cineva să fie aşa. Într-un alt proiect mi-ar plăcea la nebunie să lucrez cu profesionişti, dar pentru acesta nu am ezitat nicio clipă: am ştiut de când am început să scriu scenariul că voiam actori amatori din această regiune.
Şi am vrut să lucrez cu propria familie la realizarea acestui film. O soră s-a ocupat de scenografie, un frate de construcţii, iar mama şi un al doilea frate au compus muzica. Niciunul dintre ei nu a mai lucrat la film, au fost nevoiţi să se reinventeze pentru Vingt Dieux!. Nici măcar eu nu eram apropiată de cinema când eram mică, apropierea mea de cinema a fost mai degrabă accidentală, rezultatul mai multor experimente cu mine însămi. În timpul studiilor la CinéFabrique am încercat şi să scriu şi să regizez şi doar într-un târziu am realizat că îmi doresc să fiu regizoare. Nu am crescut visând să devin regizoare, dar o dată ce am intrat pe acest făgaş mi-am dat seama foarte clar ce şi cum am de gând să fac. Industria are multe idei despre cum trebuie făcute lucrurile, dar eu am vrut să le fac în felul meu, iar a lucra cu oameni care mă cunosc foarte bine a creat un mediu în care m-am simţit în singuranţă. Uneori regizorii sunt adevăraţi tirani, în acest context eu nu a trebuit să fiu un tiran, iar această încredere în echipă consider că m-a făcut o regizoare mai bună.
L-am intervievat mai devreme pe Julien Colonna, regizorul lui Le royaume, şi mi-a spus că a fost încontinuu descurajat să lucreze cu actori amatori la filmul său. La fel s-a întâmplat şi în cazul tău?
Nu, categoric nu. Producătoarea mea, Muriel Meynard, a ştiut de la început ce vreau să fac şi mi-a oferit tot sprijinul. Nu m-a descurajat nici în ce priveşte actorii şi nici în ce priveşte brânza (râde). A crezut cu tărie în film şi în perspectiva mea.
Cum ai găsit actorii?
Mi-am urmat instinctul pentru că era tot ce aveam la dispoziţie (râde). Am ştiut că nu pot face altceva, prin urmare m-am dedicat complet, tot timpul. Nu a fost deloc uşor să găsesc actorii şi nu mă refer doar la rolurile principale, căci şi pe cei din rolurile secundare i-am găsit după căutări îndelungi. Dar când îţi dedici trei ani scrierii unui scenariu şi creării acelor personaje - nici nu le pot numi personaje, pentru mine sunt persoane în carne şi oase - când întâlneşti actorul potrivit pur şi simplu ştii. Ştii! A-l determina să interpreteze cum vrei tu este un proces de durată, dar ştii că ai găsit persoana potrivită. O dată ce ai acest instinct, că acel actor este opţiunea perfectă, ce urmează e mai uşor realizabil.
Şi încă ceva despre instinct. Toată lumea mi-a spus să nu fac un film despre brânză, că nu o să meargă, nu e cinematografic. La început nu aveam idee cum va arăta, dar ştiam că vreau să fac acest film şi m-am ocupat de fiecare obstacol şi fiecare provocare pentru a găsi o soluţie creativă. Am petrecut un an pentru casting, apoi am făcut repetiţii nesfârşite cu actorii pentru a vedea ce îmi pot oferi şi pentru a mă adapta la posibilităţile şi personalităţile lor.
Şi brânza! (râde). Mi-a luat mult timp să decid cum anume am să înfăţişez acest proces foarte concret şi foarte fizic. Chiar am făcut brânză pentru acest film. Am vorbit de multe ori cu directorul de imagine pentru a descoperi cum să surprindem procesul, gesturile, complexitatea procedurilor. În ce priveşte actorii, în unele scene se concentrau la ce aveau de spus, iar în altele se concentrau exclusiv la paşii necesar pentru producerea brânzei. Poate părea uşor, dar nu este deloc.
Ai fi putut merge într-o direcţie hollywoodiană cu acest film...
Nu am vrut să arăt lucruri imposibile, dar în acelaşi timp am vrut să fac un film accesibil şi lejer, nu deprimant. Aveam nevoie de speranţă. Este greu să găseşti un final care să fie în egală măsură credibil, nehollywoodian, dar şi dătător de speranţă, o rază de lumină pentru personaje. Când am scris scenariul această alegere a fost dificilă, dar era singura posibilă din punctul meu de vedere. E un melanj de speranţă şi melancolie şi poate puţină fericire.
Filmul nu este doar despre brânză, ci şi despre maturizare...
M-a preocupat această contradicţie, a fi în acelaşi timp foarte copil şi foarte matur, şi necesitatea [ca eroul] să se maturizeze şi să-şi accepte responsabilităţile. La ţară această vârstă e diferită de cea de la oraş. La oraş te duci la şcoală, încerci o direcţie, apoi o alta, nu te grăbeşte nimeni să decizi. Uneori abia pe la 30 de ani te hotărăşti ce vrei să faci cu adevărat în viaţă. La ţară asta se petrece mult mai devreme şi sunt doar două opţiuni. Una este reprezentată de protagonistă: are 20 de ani şi e conştientă că există o singură direcţie pentru ea, munca de dimineaţă până seara. El, în schimb, nu-şi găseşte locul, ezită, e dezavantajat că nu a avut o situaţie familială bună. Vârsta asta, 18-20 de ani, este cea care mă interesa. Dacă aş fi făcut filmul într-un context citadin, personajele ar fi avut cel puţin 25 de ani.
Cum ai lucrat cu actorii?
Sunt foarte diferiţi. Ne-a protejat faptul că am repetat mult timp, pentru că nu voiam ca actorii să vină la filmări, să se trezească înconjuraţi din toate părţile de membrii echipei şi să fie copleşiţi. Am repetat totul asiduu, nu am lăsat nimic de descoperit sau de încercat în timpul filmărilor propriu-zise. Iar lucrul cu ei a fost diferit, de exemplu cu Maïwène Barthèlemy, care o joacă pe Marie-Lise, am vorbit foarte mult şi când începeam să filmăm totul cu ea a fost instinctiv. Clément Faveau, în schimb, nu avea răbdare pentru discuţii şi a trebuit să mă adaptez la această energie a lui. Dar aşa e la toţi actorii, indiferent că sunt profesionişti sau amatori.
Aţi şi improvizat împreună?
Nu, totul era scris în scenariu, dar am adaptat multe detalii ca să li se potrivească lor. Nu m-am cramponat de cuvinte, le-am zis că dacă anumite cuvinte li se par nepotrivite pentru felul lor de a fi, le pot schimba cu unele care sună mai bine în gura lor.
Credit foto: Marie Rouge / Unifrance.
