La mulţi ani, Victor Rebengiuc!

"Unde-a găsit Rebengiuc ochii ăia...?"


Odată, prin anii '70, să fi fost... La o nuntă... Un apartament de bloc, pahar de curat şi ordonat, cu invitaţi la patru ace stând înfipţi pe stătăuri, abia cutezând să întindă câte o mână spre a ciuguli de pe platourile cu aperitive. Arar, remarce politicos-monosilabice despre vreme, sport, rochie sau cravată. Mireasa şedea încoţopenită-ntr-un vârf de fotoliu, fără să se uite la nimeni. Mirele sorbea visător dintr-un păhărel de ţuică.

Şi vine Rebengiuc. Bună-ziua bună-ziua, prezentări... E poftit să ia loc, i se poziţionează în faţă o farfuriuţă cu o felie de telemea, două de salam şi trei măsline... Şi se reface atmosfera. Nu trec cinci minute, şi izbucneşte Rebe: "Hai, măi fraţilor, daţi-o-n mă-sa de treabă, sunteţi constipaţi, ce-i cu voi? Ce-i asta, nuntă sau parastas? Hai, toată lumea sus şi să punem ceva de dans!"Şi, până dimineaţa, a ieşit una dintre cele mai mişto nunţi cu putinţă!

...Ăsta a fost, este, şi va fi (cât mai mulţi ani de-acu-n-colo, dă-i dea Domnul că merită, şi avem nevoie), Victor Rebengiuc - omul dintr-o bucată, cald ca viaţa însăşi, actorul de o disponibilitate incredibilă, multicolor şi profund, când teluric când subtil, azi comic de să te tăvăleşti de râs, mâine frângându-ţi inima cu fiorul lui tragic...

S-a născut în 10 februarie, 1933, într-o familie modestă din Bucureşti, vitregită şi mai mult prin despărţirea părinţilor, care a făcut ca Victor şi fratele lui mai mic să fie crescuţi de bunicii după mamă, într-un periplu continuu din Dristor în Rahova, din Chiajna până-n Dealul Spirii, şi tot aşa, mereu în căutarea unei chirii şi mai ieftine. Mama, funcţionară, avea în cele din urmă să se pensioneze de la Ministerul Transporturilor - iar tatăl, Gheorghe, o figură mai mult absentă, a murit luptând ca infanterist la Stalingrad. De la el se pare că a moştenit Victor talentul actoricesc.

După absolvirea liceului militar, urmată de colaborarea cu o trupă de amatori din Vitan, tânărul Rebengiuc a intrat la institutul de teatru, ca student al legendarei Aura Buzescu - principală inspiratoare a stilului său interpretativ, alături de colega şi prietena de-o viaţă Clody Bertola (la care se mai adaugă actorii ruşi Mihail Jarov şi Ruben Simonov). De remarcat că, iniţial, se luase după Radu Beligan - până când, la admitere, i s-a atras atenţia că-l imita, astfel începând să se contureze propria lui personalitate artistică.

În 1956, luându-şi licenţa, a lucrat şase luni la Craiova, pentru ca apoi să se stabilească definitiv la teatrul sinonim cu cariera lui: Municipalul, ulterior numit Lucia Sturdza Bulandra. Între 1960 şi 1965 a fost căsătorit cu Anca Vereşti, după care a urmat adevăratul său parteneriat de viaţă, căsătoria cu Mariana Mihuţ, pe care a cunoscut-o pe platou, la "Pădurea spânzuraţilor" - filmul care avea să-l lanseze cu adevărat pe ecran, după cele şapte roluri mai puţin semnificative din primii ani de carieră.

Culmea e că, iniţial, Ciulei îl respinsese pentru că avea un chip "prea angelic", ceea ce l-a convins, în timpul probelor, urmând să fie empatia interioară cu Apostol Bologa - un personaj imposibil şi inutil de povestit, căci cum s-ar putea numi "cinefil" orice român care nu a văzut "Pădurea spânzuraţilor"? Voi puncta doar cu comentariul Ecaterinei Oproiu despre secvenţa finală, a celebrei mese de adio: "Unde-a găsit Rebengiuc ochii ăia...?"

Colaborarea cu Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache şi George Constantin, la Teatrul Mic, în proiectele experimentale ale lui Radu Penciulescu ("Doi pe un balansoar", de William Gibson, "Tango", de "Slawomir Mrozek", sau "Richard al II-lea", de Shakespeare) s-a înscris în curentul de liberalizare a teatrului de la sfârşitul anilor '60 - astfel că revenirea ulterioară a lui Ceauşescu la o cenzură şi mai draconică decât cea de inspiraţie sovietică a influenţat definitiv decizia anticomunistă a marelui actor. Din fericire, teatrul încă mai avea şansa unor repertorii clasice, astfel că după seminalele roluri din piesele Shakespeariene montate în anii '60 (Olrando, în "Cum vă place", sau Brutus, în "Julius Caesar"), Rebengiuc a putut urma o traiectorie jalonată de numeroase creaţii solide, dintre care aş cita culmea dramatică din Stanley Kowalski ("Un tramvai numit dorinţă"), cea tragică din James Tyrone ("Lungul drum al zilei către noapte", urmat şi de "Luna dezmoşteniţilor"), şi cea comică a lui Tipătescu (înlocuindu-l pe marele regretat Toma Caragiu, în legendara montare a lui Ciulei cu "O scrisoare pierdută").

La fel de coerent şi susţinut valoric evolua şi triectul lui Rebengiuc pe ecran. Poate că cel mai clar exemplu de versatilitate actoricească l-a reprezentat Horia Baniciu, legionarul revenit în România după 1945, pentru a încerca să zădărnicească instaurarea regimului comunist. Evident, cele trei scenarii ale lui Titus Popovici ("Conspiraţia", "Departe de Tipperary" şi "Capcana"), deşi bine structurate şi filmate abil de Manole Marcus, erau pură prostituţie de propagandă comunistă şi mistificare istorică - dar Baniciu rămâne unul dintre cele mai complexe personaje malefice ale filmului românesc, construit de Rebengiuc în tonuri insinuante şi nuanţe subtile.

Curând, însă, l-a depăşit un alt negativ, şi mai halucinant compus - notoriul "Tănase Scatiul", din ecranizarea lui Piţa după Duiliu Zamfirescu. Juca permanent, aşa că ar fi tautologic să înşirăm aici întreaga galerie de roluri, tot unul şi unul (din filme nu întotdeauna pe măsura lor, în ansamblu - dar nici ciurucuri, căci Victor Rebengiuc a ales întotdeauna cu discernământ şi respect de sine şi de meserie). În fine, anul 1981 i l-a adus pe acel incredibil Iancu Pampon, care ridica grobianismul tembel şi violent la cote abisale, în "De ce trag clopotele, Mitică?", al lui Pintilie, urmat un an mai târziu de frământatul medic din "Faleze de nisip", de Piţa, scris (roman şi scenariu) de Bujor Nedelcovici - filmul de o cruzime necruţătoare care avea să declanşeze funesta Conferinţă de la Mangalia, sedimentând definitiv atitudinea disidentă a lui Rebengiuc (explicitată şi prin tuşele acide, discrete dar perceptibile, din roluri ca Iorgovan ("Pădureanca", Nicolae Mărgineanu, 1987), sau Ilie Moromete ("Moromeţii", Stere Gulea, 1988). Ceea ce ne aduce la anii '89-90, şi cariera sa politică - scurtă, dar tăietoare de brazdă.

Dincolo de prestigiosul edificiu al artei sale, Victor Rebengiuc a intrat în istorie şi prin celebrul moment al hârtiei igienice aduse în studioul IV al T.V.R., în zilele Revoluţiei, cu dedicaţie pentru colegii care-şi confundaseră exremităţile tubului digestiv în osanalele deşănţate aduse lui Ceauşescu - urmat de atitudinea militantă lucidă din Piaţa Universităţii, unde s-a afirmat proeminent şi activ împotriva tentativelor de restauraţie comunistă ale bandei lui Iliescu. Ţin minte bine cum, pe culoarele A.T.F.-ului, unde fusese adus ca "rector-Golan", îşi îndemna glumeţ-mobilizator studenţii: "Ce căutaţi aici? Hai - în piaţă cu voi!"

...Şi s-ar mai putea spune multe despre continuarea angajării sale - nu politice, ci culturale şi civice, susţinută până în prezent - dar măsura justă a acestui articol aniversar îmi cere să mă opresc aici. Slavă Domnului, însă, resurse se găsesc din belşug (inclusiv cele pe care le-am folosit spre a mă documenta), aşa că putem lăsa studierea lor aprofundată în seama celor preocupaţi de detaliile acestei remarcabile biografii, pentru a ne rezuma la ceea ce e esenţial în asemenea momente - un scurt şi la obiect: "La mulţi ani cu mulţumiri, dragă Rebe!"