La ce ne putem aștepta de la concertul trupei The Hollywood Vampires de la București

Johnny Depp este în România de joi, 2 iunie, alături de trupa The Hollywood Vampires, cazați cel mai probabil la hotelul Radisson Blu din capitală (de vreme ce Alice Cooper a fost văzut plimbându-se pe Calea Victoriei) iar regizorul Tim Burton a venit la Bucureşti special pentru show-ul bunului său prieten Johnny Depp, dar şi pentru a descoperi România, potrivit unui mesaj postat pe pagina de Facebook a organizatorilor concertului. Prima ieșire din capitală a trupei și regizorului a fost la Castelul Bran, unde s-au și pozat, postând imagini pe paginile lor oficiale de FB.

Alexandra Fechete, forumist Cinemagia și colaborator al publicației Nisimazine edițiile de la Cannes, ajunge astăzi în România pentru concert, de la Lisabona, unde a participat la festivalul „Rock in Rio” pentru a-i vedea în concert pe Johnny Depp și ai lui The Hollywood Vampires, pe 27 mai. La București va vedea pentru a doua oară show-ul.

Alexandra transmite cititorilor Cinemagia câteva rânduri despre experiența The Hollywood Vampires cu câteva ore înainte de concertul de la București al trupei. Iată ce scrie Alexandra:

Visul meu de o viață era să îl văd pe Johnny Depp alături de prima sa iubire: chitara. Johnny a fost muzician înainte să fie actor și colaborase cu diverși artiști precum Oasis de-a lungul timpului, făcând parte din grupurile The Kids și P. Doream să îl văd pe o scenă, în elementul său și să dansez pe acordurile lui de chitară.

Planetele s-au aliniat, astfel încât legende ale muzicii rock, precum Alice Cooper și Joe Perry (Aerosmith), au format un supergrup numit Hollywood Vampires și l-au „racolat” și pe Johnny. Luni, 6 iunie, România îi va primi pe scenă pe vampiri, dar eu nu m-am putut abține și am făcut „încălzirea” de dinainte, la Rock in Rio Lisbon, care nu a fost nici Rio, nici prea mult Rock (exceptând ziua când au cântat ei). Rock in Rio e festivalul cel mai important ce are loc anual in Rio de Janeiro si popularitatea sa a făcut să fie adus și în Statele Unite, și în Europa, în țări precum Spania și Portugalia. Îmi imaginam că prezența la festival va fi copleșitoare și credeam că o să fie un fel de premieră 2.0, unde voi sta ore în șir în același loc, încercând să îmi ignor corpul care îmi cerea un pat comfortabil și o cameră caldă. Într-adevăr, așteptarea a fost ca o premieră... cu excepția faptului că a fost de 10 ori mai agonizantă. De dimineață plouase aproape încontinuu și aproximativ 8 ore nu am putut să mă mișc deloc, pentru că norocul a făcut să stau exact lângă o fată care își uitase bunele maniere acasă și care mă lovea fără încetare,încercând să imi ia locul din primul rând.

Simțeam că nu era a bună când ajunsese la locul faptei pe la mijlocul zilei, însoțită de mama ei și făcând scandal pe motiv că nu le plăceau în ce ordine se așezaseră fanii în timp ce așteptau să se deschidă porțile. Știam că oricine avea să fie ghinionista care avea să stea langă ele, va avea o noapte lungă și grea. Eu am fost acea ghinionistă. Făceam schimb de lovituri în picioare, rinichi si brațe, dar eu mă apăram – ea instiga. Până la urmă, aproape că reușise să mă scoată cu totul din primul rând. Și da, nu era primul meu festival mare - știu că de abia poți să respiri și că fanii sunt practic lipiți unul de celălalt, dar una e când te lovești de cineva pentru că încerci să te bucuri de concert și să dansezi practic stând pe loc și alta când lovești intenționat o persoană, ca să te scapi de ea.

Însă karma instantanee avea să își facă efectul. A îndrăznit să cheme paza, încercând să mă scoată din rând pe motiv că o loveam și mama ei insista ca ea să ma lovească și striga pazei să fiu alungată de la concert. O oră mai târziu, paza este din nou chemată în zona mea, dar de această dată ca să scoată afară cu ambulanța o femeie care leșinase în public. Era mama. Sună meschin, dar a fost momentul cel mai satisfăcător pentru mine din timpul festivalului. Eu trebuia să ies prima, dar n-a fost să fie.

Concertul Vampirilor trebuia să încheie o zi într-un mare fel, însă pe parcurs i se mai adăugase o misiune: cea de a spăla gustul amar al trupei anterioare (Korn), care a trebuit să își intrerupă subit concertul, după trei încercări eșuate de a remedia problemele de sonorizare. Practic Vampirii au trebuit nu doar să își mulțumească proprii fani, ci și pe cei ai lui Korn...și au făcut-o printr-un concert pur old-school rock.

La ce ne putem aștepta vis-a-vis de concertul din România?

1) Ca începutul să fie aparent un final – un spectacol de artificii, care însă servește pe post de încălzire.

2) O introducere video, care ne vorbește despre prietenii pe care formația îi omagiază, mulți dintre care ne-au părăsit prea repede și care erau în cea mai mare prieteni la cataramă ai lui Alice Cooper. Faptul că își petreceau serile îmbătându-se împreună explică de ce tema băuturii e predominantă în melodiile lor.

3) Să fim surprinși de faptul că deși Johnny nu are un renume în domeniul muzical, precum Alice Cooper, Joe Perry, Matt Sorum sau Tommy Henriksen, e în stare să se joace cu „băieții mari” și să facă mai mult decât să zdrăngăne din chitară.

4) Joe Perry cu siguranță va încerca să își distrugă chitara și ne va demonstra că e capabil să cânte la ea chiar și pusă după ceafă.

5) Alice Cooper interacționând cu publicul și făcând glume cum el e singurul vampir rămas în viață, în timp ce Johnny va fi vorbă puțină și muzică multă. În Lisabona însă, a mulțumit publicului la final pentru faptul ca a venit în număr mare ca să îi susțină, fiind vizibil emoționat. Am simțit că acel „Mulțumesc!” nu era doar un mulțumesc pentru că fanii sunt interesați de formație, ci un mulțumesc pentru că având un public pentru concerte îi permite să uite pentru câteva ore de problemele cu care se confruntă în ultima vreme.

6) Să se creeze isterie în public atunci când băieții iși vor arunca penele de chitară, când Alice își va arunca biciul și când Matt Sorum își va arunca bețele de tobe. Am avut norocul de a prinde bățul aruncat de Matt, motivată de faptul că fata de lângă mine avea să încerce cu disperare să mi-l ia din mână. Not today.

7) Să îl vedem pe Johnny fumând aproape non-stop. Sună ca o non-informație asta, dar m-a frapat că literalmente nu îmi amintesc să îl fi văzut mai mult de un minut fără o țigară în gură.

8) Ca piese clasice care păreau de neatins („My Generation” – The Who, „Come Together” – The Beatles, „Rebel Rebel” – David Bowie, „Ace of Spades” – Motörhead) să sune chiar bine în varianta lor. Aveam dubii în special în privința melodiei „Whole Lotta Love” a celor de la Led Zeppelin, care e una dintre preferatele mele absolute, dar acele dubii mi-au dispărut în momentul în care Alice Cooper a făcut o demonstrație impresionantă a talentului său la muzicuță. Atunci am știut că o să fie un cover-omagiu, astfel încât deși originalul e la loc de cinste, varianta Vampirilor nu e atât de departe pe cum am tinde să credem.

9) Glume referitoare la Dracula, mai ales că băieții au vizitat Castelul Bran. Știu, știu, asocierea României cu vampirii e enervantă, dar îi vom ierta pentru asta, cum probabil datorită acestei faime ne vizitează în primul rând.

10) Deși majoritatea melodiilor sunt cover-uri, vom auzi și melodii originale ale formației, compuse de însuși Johnny Depp & Co., precum „Raise the Dead”, „My Dead Drunk Friends” și ”As Bad As I Am”. Nici melodiile din repertoriul lui Alice Cooper („School's Out”, „I'm Eighteen”) nu vor lipsi.

Dar lucrul la care trebuie să ne așteptăm cel mai mult este că va fi o seară cu muzică bună, cu un aer nostalgic specific anilor 70 și un Johnny Depp care ne demonstrează că muzica nu e doar un moft și că așa cum toți acești ani m-a impresionat ca actor, așa o face acum din postura de chitarist. Când lumea mă întreabă dacă după toate premierele și concertele la care am fost, nu m-am săturat încă de el, răspunsul e simplu: Niciodată.

Despre Alexandra Fechete, fan de 20 de ani al lui Johnny Depp

Povestea mea cu Johnny Depp începe aproximativ acum 20 de ani. Aveam cinci ani, poate șase. Îmi amintesc cum vizionam reclame pentru un film care dintr-un anume motiv, îmi stârnea interesul. Însă cel mai mult mi-a stârnit interesul faptul că mama mea îmi interzise să îl văd. Practic, am ajuns să îl cunosc pe Johnny datorită mamei mele, pentru că atunci când ai șase ani și ți se interzice un lucru, faci exact acel lucru. Astfel, am ajuns să văd Edward Scissorhands pe ascuns (thanks, mom!) și deși ar fi o exagerare să spun că mi-a schimbat viața, nu e o exagerare să spun că ceva s-a schimbat în mine în acea zi.

Nu o să pretind că am înțeles povestea în întregime sau că am fost mereu conștientă de ce se petrecea pe ecran, dar chiar și la o vârstă atât de fragedă, poate că nu știi să explici ceea ce tocmai ai vizionat, dar nu o să uiți ce ai simțit vizionând acel film. Eu am simțit o conexiune – pe de-o parte cu personajul, pentru că încă de pe atunci știam cum e să te simți ca un pește pe uscat, să nu îți găsești locul în societate și să nu fii aceptată în grupuri de copii cu vârste similare, din motive care nu aveau nimic de a face cu felul tău de a fi. Edward era un outcast, un intrus într-un cartier colorat pe dinafară, dar putrezit în interior, cu oameni care respingeau tot ce nu puteau înțelege.

În al doilea rând, am simțit o conexiune cu actorul care îi dădea viață. Poate a fost și faptul că personajul spune doar 169 de cuvinte în film, dar am simțit o legătură emoțională cu Edward, pentru că practic îmi „vorbea” cu privirea, cu acei ochi care revelau o întreagă lume interioară, precum reușeau să o facă Charlie Chaplin sau Lon Chaney. În acel moment am știut că toată viața mea aveam să mă împiedic de lumea filmului și că avea să fie marea mea pasiune. Din nou, mulțumesc mamă.

Pe atunci Johnny Depp nu era Johnny Depp. Nu avea un nume pentru mine. Era acel tip. Acel tip pe care îl vedeam în filme precum Don Juan deMarco sau Nick of Time. Îmi puneam o mască și încercam să îl imit, pe acordurile melodiei lui Bryan Adams ("Have you ever really loved a woman"), dar continua să fie acel tip. Nu reușeam să îi rețin numele, dar era acel tip care mă împiedica să schimb canalul și mă convingea să urmăresc filmul până la sfârșit, pentru că prezența lui însemna pentru mine o validare a calității sale. Într-un final, acel tip a primit numele de Johnny, deși nu aș putea spune exact în ce moment i-am pus plăcerii mele de a-l vedea pe ecran eticheta de „fan”. Știu doar că aruncând o privire în spate când am fost întrebată ce actori îmi plac, mi-am dat seama că îl consideram cu o treaptă peste ceilalți. Nu a fost un rol anume sau un moment de Evrika!, ci mai degrabă un voyage mintal prin filmografia pe care i-o văzusem.

La un moment dat însă, nu mi s-a părut destul să continuu să îl urmăresc doar pe ecrane. Doream să îl văd în persoană, out of character, și poate, cu puțin noroc, să îi spun că dragostea mea pentru cinema i se datora lui. Nu știu de ce aveam ca obiectiv să îl văd înainte ca el să împlinească 50 de ani. Probabil că în mintea mea, 50 reprezenta o jumătate și implicit, finalul unui ciclu, al unui capitol. El niciodată nu a părut să dea prea mare importanță anilor, dar eu îmi doream să îl văd înainte să se termine ceea ce pentru mine reprezenta o etapă în cariera lui.

Astfel, am ajuns în Londra în 2012, pentru premiera filmului „Dark Shadows", unde am avut și onoarea de a avea o poză făcută de Tim Burton și spun asta pentru că mâna mi-a tremurat atât de tare, încât la prima incercare de selfie, i-am prins jumătate de față, astfel încât el a trebuit să îmi salveze onoarea de fotografă și să țină aparatul.

După o noapte friguroasă și ploioasă petrecută în fața cinematografului, pentru a-mi asigura un loc în față, după mult stres, oboseală, emoții și vânătăi, momentul mult așteptat se apropia. Vedeam pe monitoarele amplasate în Leicester Square cum Johnny Depp tocmai își părăsise mașina și se îndrepta către fani. În acel moment îmi treceau aproximativ 43252 gânduri prin cap, toate terminând cu aceeași întrebare: Ce aveam să îi spun? După interviurile pentru presă și autografele semnate pentru cei care erau înaintea mea, în sfârșit îmi venise rândul. Aveam pregătită o pungă de cadouri cu o scrisoare în care îmi exprimam admirația față de talentul și dedicația sa și o eșarfă mov. Venind spre mine, primul său instinct a fost să mi-o semneze, crezând probabil că venisem extrem de nepregătită. Frigul din Londra m-a surprins (nu, nu e un mit!), însă pentru premieră am avut un arsenal întreg de poze, DVD-uri, cadouri și cărți. Am reușit cumva să depășesc tipicul meu moment de starstruck și să-i spun că punga era de fapt un cadou pentru el. M-a privit cu ochii săi pătrunzători și mi-a tăiat toate circuitele. Surprins, mi-a răspuns: For me? Thank you SO much! și mi-a luat mâna și a ținut-o. În acel moment, părea că timpul se oprise în loc și că rămăsesem fără simțuri. Nu mai simțeam nici frigul, nici oamenii care mă împingeau din și în toate direcțiile, nici oboseala...nimic. Eram doar eu, Johnny și mâinile noastre. Și da, sunt conștientă că fraza anterioară sună mai porno decât este cazul. Nu îi dădusem mare lucru și totuși îmi mulțumea de parcă pentru el era cel mai important lucru din lume.

Asta am apreciat cel mai mult la el în acel moment – pentru că am simțit că nu o făcea din obligație, pentru că era de datoria lui, ci pentru că într-adevăr își dorea să petreacă timp cu fanii. La urma urmei, putea să semneze două poze și să intre în cinematograf, dar el a preferat să stea două ore. Am simțit sinceritate în glasul și în privirea sa și a fost o experiență deosebită pentru mine. Sună siropos, dar când mi-a luat mâna, parcă fusesem prinsă de un înger și asta datorită faptului că mi s-a întipărit în minte mâna lui fină. Nu exagerez, avea mâini fine ca de bebeluș. Probabil cele mai fine și calde mâini pe care le-am atins vreodată; ar putea să fie o imagine de success pentru o cremă de mâini – aș cumpăra-o fără a sta pe gânduri. Cred că momentul nu a ținut mai mult de cinci secunde, dar s-a simțit etern. Mi-a luat cadoul, mi-a semnat poza, mi-a ținut mâna. Am primit mai mult decât speram și spre surprinderea mea, nu se terminase totul odată cu premiera.

Aproximativ șase luni mai târziu, au apărut poze cu el în casa sa, alături de alți muzicieni, purtându-mi eșarfa mov. Mi s-a părut ireal și am avut nevoie de zile pentru a conștientiza că într-adevăr era eșarfa pe care i-o făcusem cadou. Una e să îți ia punga și să îți mulțumească și alta să i se pară destul de drăguță cât să o poarte. Mă așteptam să adune toate cadourile, să le arunce pe toate într-o cameră și să uite de ele, dar i-a păsat atât de mult, că a hotărât să le deschidă pe toate și probabil și să citească scrisorile primite. Pentru cei care îi critică accesoriile excesive – noi fanii suntem de vină, pentru că i le facem cadou.

După acea premieră, am realizat că faptul că el își numește fanii șefii lui nu e doar un truc pentru a fi apreciat, ci un lucru pe care îl crede cu adevărat, având în vedere respectul pe care îl avuse pentru noi. Când petreci ore în șir cu oamenii care s-au adunat să te vadă la o premieră, o faci din respect și drag, și nu pentru că un contract îți spune asta.

Am mers la premieră sperând să îl văd de aproape și când a apărut în fața mea, mă simțeam de parcă el era cel care venise să mă vadă. A reușit să transforme cinci secunde într-un moment special, pentru că ai simțit că tu erai prioritatea sa și că nimeni nu era mai important.

A fost o experiență care a meritat tot efortul și a fost urmată de alte trei premiere, dintre care mă voi opri la a doua, care a fost The Lone Ranger, în 2013.

Față de anul anterior, eram mult mai pregătită și mai concentrată. Încă aveam emoții, dar eram hotărâtă să nu le las să îmi distrugă experiența. De data asta aveam un banner mare și planul era să încerc să îl fac să-l citească, pentru că documenta prietenia mea cu o fată din Argentina pe nume Samantha, prietenie care a luat naștere la premiera Dark Shadows. Bannerul zicea: Două țări, două prietene, unite datorită unui singur om – Johnny Depp. Mulțumesc Johnny pentru arta și bunătatea ta și felul în care ne inspiri să pornim în aventuri nebune. Suntem șefii care nu te vor concedia niciodată.

Când a venit spre mine, repetam în șir: Johnny read, read, read, read please! și încercam să îi arăt bannerul. În momentul în care a terminat de citit, a părut atât de emoționat, încât credeam că va începe să plângă. Nu cred că am mai văzut vreodată pe cineva atât de emoționat pentru un mesaj. Reacția sa a fost o față de OOOO WOW, pe care am reușit să o surprind în fotografii – din nou, era un mic detaliu, dar reacționase de parcă era lucrul cel mai prețios pe care îl întâlnise vreodată. După acea față, mi-a zâmbit, mi-a pus mâna pe obraz și m-a mângâiat. Nu știu cum am reușit să mă țin pe picioare după acel moment care probabil mă lăsase cu o expresie idioată pentru un timp îndelungat. Nu reușeam să scot cuvinte pe gură, doar sunete fără sens.

Din nou, experimentasem o premieră în care am fost impresionată și mișcată de felul în care aprecia fiecare atenție, fiecare detaliu, fiecare persoană, de parcă nu îi venea să creadă că făcusem toate aceste lucruri pentru el.

Au urmat două alte premiere...și totuși, după ce îl văzusem de patru ori, încă lipsea ceva.

Visul meu de o viață era să îl văd alături de prima sa iubire: chitara.