Invitata numarul unu a Festivalului International de Film Transilvania 2004 - Editia 3, actrita Julie Delpy a venit sa-si prezinte cea mai noua productie cinematografica.
Jurnalisti din presa locala si centrala s-au inghesuit sa o intrebe despre filmul pe care vrea sa-l filmeze in Romania. Despre Before Sunset, sequel-ul “dupa zece ani” al romanticului Before Sunset.
CineMagia a reusit sa obtina un interviu pe care il publicam acum cu ocazia premierei pe DVD a filmului Before Sunset. Iata ce a declarat Julie Delpy despre proiectul pentru debutul ei in regia unui lung-metraj.
Rep: Ce ati stiut despre Romania si Cluj inainte de a primi invitatia la festival?
Julie Delpy: Nu stiam nimic despre Cluj; stiam putin despre Romania sunt pentru prima oara aici. Dar am vazut multe fotografii, pentru ca voi face un film in Romania, pe care il voi regiza. Asa ca am vazut fotografii cu castele, locatii, studiouri si stiu cite ceva si despre Ceausescu.
Rep: Care este prima dvs. impresie despre Romania?
J.D.: Am ajuns ieri si pana acum am reusit sa vad un studio care e grozav, apoi am venit aici, m-am trezit de dimineata, m-am plimbat putin si m-am simtit foarte bine, adica nu am idei preconcepute, oamenii par foarte relaxati si multumiti, dar sunt aici doar de 24 de ore si n-am apucat decat sa vizitez studioul.
Rep: Ce ne poti spune despre proiectul tau?
J.D.: E un film despre Elizabeta Bathory pentru care am scris si scenariul si este primul meu lung-metraj ca regizor. Eu o sa interpretez si rolul principal... E foarte complex, pentru ca l-am conceput pentru cineva de patruzeci de ani, dar vreau ca personajul sa arate mai tinar de-a lungul intregului film... Si fiindca filmul va fi in engleza, distributia va fi mai ales britanica – si pentru ca finantarea va proveni majoritar din Anglia... Va fi o distributie europeana, dar... Mi-am scris singura un rol barosan. (ride)
A.P.: Ce v-a facut sa alegeti un astfel de subiect?
J.D.: M-a fascinat dintotdeauna, si mereu am vrut sa scriu ceva, adica ma intereseaza miturile si cum sunt ele create. Cred ca este un mit incredibil care a inspirat multe povesti, si in special povestile cu vampiri, dar pe mine nu asta ma intereseaza, ma atrage mai mult realitatea faptelor istorice. Scenariul pe care l-am scris se bazeaza foarte mult pe realitate, crime, violenta, obsesia pentru viata vesnica... Asta ma intereseaza mai mult, personajul in sine, nu neaparat mitul creat in jurul ei.
A.P.: In ce stadiu se afla acum proiectul?
J.D.: N-am ajuns inca in pre-productie, acum suntem in negocieri cu finantatorii, cu producatorul meu, Chris Hanley care a produs si Buffalo 66, The Virgin Suicides, American Psycho si alte filme independente. Icon Pictures au fost interesati de film, si s-ar putea sa colaboram in ceea ce priveste distribuirea filmului in Anglia... Filmul meu critica inchizitia, religia intr-un fel – nu stiu de ce celor de la Icon Pictures le-a placut. (ride)
Rep: Credeti ca o sa va placa locatiile de aici?
J.D.: Pe masura ce-am vazut tot mai multe fotografii si am trecut prin tara mi s-a parut locul perfect pentru a-l filma. Cu adevarat locul perfect... Am studiat enorm de multe fotografii, si am vazut cate ceva pe drum de la Bucuresti, unde am sosit ieri. Nu am vazut prea multe, era destul de intuneric, dar... am vazut Hune-a-dora, nu reusesc sa pronunt, asa ca va rog... (cineva din public: Hunedoara...)
...dar [locul] a fost folosit de multe ori, si s-ar putea sa nu filmez castelul de acolo, mai ales ca sunt doar cateva unghiuri pe care le-as putea folosi, deci ma interesez de alte locatii, o sa merg peste tot... Si o sa filmez mai mult in studio, cred. Pentru ca sint multe scene de interior si vreau libertatea de a filma pe care o ofera un studio.
Rep: Exista un studio pentru care v-ati decis?
J.D.: Nu, nu inca. Este unul care imi place foarte mult, dar nu pot sa va spun nimic inca.
Rep: Cum v-ati hotarit sa faceti un film despre Elizabeta Bathory? Cum ati aflat despre ea?
J.D.: Am auzit despre ea dintr-o poveste, de cind eram copil... (zimbeste) Nu prea vreau sa povestesc intimplarea asta, pentru ca oamenii ma considera lunatica atunci cind o spun... Dar eram intr-o biblioteca, alegeam o carte, si o alta mi-a cazut in cap si m-a zgiriat. Si am ridicat cartea asta, era despre Bathory – nu, de fapt era despre mai multe legende, si am deschis-o la o pagina in care se vorbea despre Bathory, am inceput sa citesc si mi-am zis „oh, asta e chiar interesant”. Apoi am vorbit cu un prieten al meu, Roger Avary, care a regizat Killing Zoe, e co-scenarist la Pulp Fiction si a mai facut si alte filme, si i-am spus „de ce nu scriem un scenariu despre personajul asta?”, si i-am spus tot despre ea, apoi „okay, acum esti ocupat cu scrierea altor scenarii, dar intre timp o sa fac multa documentare, si-l putem scrie dupa aceea”. Si dupa sase luni de documentare mi-am zis: „Stii ce...?” L-am sunat pe Roger si i-am spus: „Lasa-ma sa incep sa scriu...” – el e atit de aglomerat, e un tip care a cistigat un Oscar, e un om grozav dar cu atitea pe cap... Asa ca am inceput sa scriu scenariul si l-am terminat in cinci zile lucrind non-stop... A iesit pur si simplu din mine. Pentru mine e foarte importanta documentarea, sa am un plan al scenariului si abia apoi sa-l scriu.
Rep: V-ati documentat in legatura cu particularitati ale perioadei istorice respective? Vreau sa spun, Transilvania nu era parte a teritoriului Romaniei atunci...
J.D.: Da, m-am documentat in legatura cu asta. De fapt m-am dus sa vad locul unde ea a trait, care e in Slovacia acum, de cealalta parte a Carpatilor – sunt doar niste ruine, n-a mai ramas mare lucru... Dar am facut niste studii istorice. N-am vrut sa citesc nici o carte despre ea, ma refer la carti de fictiune sau care ii romantau povestea, pentru ca n-am vrut sa fiu influentata. Scenariul respecta adevarul istoric, dar exista de asemenea libertate asupra povestii, pe care mi-am permis-o pentru ca am vrut sa creez o poveste. E un scenariu, deci o poveste, este inspirata de viata ei, dar nu este suta la suta reala. Am realizat personaje fictive care de-a lungul povestii apar alaturi de personaje care au existat cu adevarat... Ceea ce conteaza pentru mine este esenta personajului, ce anume reprezinta ea pentru mine... Intr-un fel e amuzant, o prietena a citit deunazi scenariul si mi-a atras atentia ca, desi eu sint destul de feminista, filmul nu are nici un fel de tenta feminista. N-am vrut sa atac vreun concept de „political correctness”. Nici n-am avut timp, l-am scris in cinci zile. Nu vreau sa judec personajul, citeodata e un monstru, citeodata e o persoana minunata. E foarte puternica sau e foarte slaba, e nebuna, sau gindeste foarte limpede, e inteligenta. Ceea ce am gasit in ea, si e foarte greu de gasit in personajele feminine, e acea caracteristica despre care merita sa scrii... La Shakespeare, personajul care e probabil cel mai complex e Hamlet, pentru ca e sfisiat pe atitea directii: e nebun, e sanatos, e inteligent, e confuz, e furios, e incintator... Si am vrut sa surprind asta la un personaj feminin, si ea a fost exemplul perfect pentru a crea asta.
Rep: Sinteti considerata printre cele mai frumoase femei din lume. Care e secretul dvs.?
J.D.: Al meu? (ride) Ei bine... ma detest... (ride)
Rep: Elizabeta Bathory era obsedata sa afle secretul...
J.D.: ...frumusetii eterne, da...
Rep: ...dar se pare ca dumneavostra l-ati aflat deja.
J.D.: Multumesc, sinteti amabil. (zimbeste) Ceea ce mi se pare amuzant e ca filmul e despre vanitate, iar eu nu sint chiar atit de vanitoasa. Adica as putea fi, sint actrita, am minimul de vanitate de care are nevoie un actor, altfel nu poti sa-ti faci treaba... Dar [in film] e vorba de teama de imbatrinire, de a nu mai arata ca la douazeci de ani, lucruri care pe mine nu ma ingrijoreaza, dar sint fascinata de oamenii care sint preocupati de asta. Pentru mine e un lucru bizar, e fascinant tocmai fiindca eu nu am o astfel de obsesie. Iar frumusetea cred ca e un subiect care ma intereseaza acum ca un subiect modern, pentru ca observ obsesia de a ramine tinar si care nu duce nicaieri, pentru ca e imposibil sa pastrezi frumusetea fizica... Corpul e destinat degradarii treptate, iar noi ar trebui sa acceptam pur si simplu asta. E firesc. Si despre asta e vorba in film. Despre cineva care nu-si accepta conditia umana. De fapt nici eu nu-mi accept conditia umana, dar la un alt nivel: mie mi-e teama de moarte, dar nu mi-e teama de imbatrinire. Aici insa e vorba de cineva care-si refuza total conditia umana: imbatrinirea, moartea... sa permiti timpului... sa ne ia pe toti... (face o pauza, apoi ride)
Rep: Care sint diferentele dintre de a lucra cu Kieslowski, cu Godard sau cu Richard Linklater?
J.D.: Toti trei sint regizori total diferiti. Kieslowski – care e un tip minunat, mi-a placut sa lucrez cu el - inseamna control. Nu vei putea adauga niciodata o replica intr-un film al lui Kieslowski, nu vei putea face vreodata nici macar un gest pe care nu ti-a spus el sa-l faci. E un control total, ceea ce usureaza mult sarcina actorului. Poti sa fii cel mai prost actor al tuturor timpurilor si totusi sa fii bun intr-un film al lui Kieslowski. Ceea ce e un lucru grozav, stie exact ceea ce vrea. E aproape nebunesc, e atit de precis, e uimitor... L-am iubit pentru asta... Pe de alta parte, Godard e total diferit, e foarte natural, de cum intri e ca si cum... El intotdeauna te pune sa te comporti dupa cum iti spui replicile, ca sa nu te lase sa gindesti ceea ce spui [ca actor]. Detesta cind oamenii analizeaza lucrurile, genul Actor’s Studio, nu suporta asta... Iar cu Richard lucrurile stau complet diferit, mai ales pentru ca [Ethan Hawke si eu] ne-am scris majoritatea replicilor... Modul in care am lucrat a insemnat repetitie, repetitie, repetitie, repetitie, repetitie, repetitie, pina in punctul in care, exersind dialogurile, nu le mai gindeam ci practic le traiam. Deci devenea ceva complet firesc dupa ore si ore de repetitii... Astfel ca toate sint maniere diferite de lucru. Fiecare regizor cu care am lucrat a fost original.
Rep: Cum reusiti sa faceti toate aceste lucruri? De unde gasiti energie?
J.D.: Sint foarte obosita... (ride) De fapt toate aceste lucruri nu ma obosesc absolut deloc, si fac destule, scrisul... Ce ma obosesc sint tratativele cu finantatorii, cu oamenii de afaceri, lucrurile de felul asta ma extenueaza, dar in ceea ce priveste latura creativa, daca as putea doar sa creez, as putea sa compun trei albume pe an, sa scriu trei scenarii pe an, si sa mai strecor si niste actorie printre astea. Deci nu e vorba de partea creativa, ci de ceea ce tine de afaceri, asta e pentru mine foarte dificil... Restul inseamna relaxare pentru mine, nu inseamna munca, e doar... vreau sa spun ca-mi place intr-atit incit nu-mi consum energia cu asta – de fapt imi da energie.
Rep: Ca regizoare, acordati libertate actorilor sau aveti o maniera mai apropiata de a lui Kieslowski?
J.D.: Asta e ceva interesant... Imi place sa folosesc ambele metode, intr-un fel mai aparte... Doar ce am regizat un scurt metraj care a fost la Cannes, o comedie in care am lasat intr-adevar actorii sa fie ei insisi. Tot ce au adaugat de la ei am taiat ulterior, si am pastrat doar ce tinea de scenariu – am filmat pe digital, deci a fost mai usor... Imi place sa aduc actorii pina la un punct in care exprima tot ce au mai bun in ei, dar si sa obtin ceea ce urmaream. Si am reusit sa fac asta pina acum. Adica mi-am facut mana regizand scurt metraje, iar dirijarea actorilor e pentru mine cea mai minora dintre probleme. Parintii mei sunt amindoi actori, l-am observat pe tatal meu regizand in teatru de cind eu aveam cinci ani... Deci am intr-adevar flerul de a obtine ce vreau de la actori. Sint draguta cu actorii pentru ca stiu foarte bine cit sufera tot timpul – si eu sint actrita... Nu inseamna ca sufar mereu, cind scriu nu se intimpla asa ceva. Dar cind interpretez ca actrita se intimpla, devin foarte vulnerabila, de asta tratez actorii cu mare grija.
Rep: Cit de greu e pentru o actrita sa treaca la regie?
J.D.: E practic imposibil. Sa conving producatorii sa finanteze filmul a fost probabil unul din lucrurile cele mai dificile cu care m-am confruntat in viata mea. Si pina acum am avut de-a face cu probleme serioase, cu regizori imposibili, cu producatori dezaxati, cu oameni cu adevarat periculosi, si cu o gramada de alte greutati... dar asta a fost unul dintre cele mai dificile obstacole din viata mea... sa conving oamenii ca sint un regizor bun. De cite ori apaream cu cite un scurt metraj, spuneau „Oh, e grozav, dar totusi...” E foarte greu pentru ca se uita la tine, iti vad fundul si nu mai au in fata ochilor nimic altceva. Trebuie sa fii foarte-foarte dura, si foarte-foarte puternica ca sa nu renunti, pentru multi-multi ani, si sa reusesti sa nu te sinucizi la fiecare zece minute, pentru ca intr-atit de greu este. E una dintre cela mai ingrozitoare experiente. Asa ca dupa ce o sa-mi fac filmul o sa-mi fie mult mai usor, sper, dar primul e cel mai greu de realizat.
Rep: Se intimpla asta din cauza ca sinteti la inceput, sau din cauza ca sinteti femeie?
J.D.: Cred ca nouazeci la suta din cauza ca sint femeie. Cred ca este foarte dificil pentru orice regizor, dar cred ca e si mai greu pentru o femeie. Cred ca e mult mai greu, n-am nici o indoiala. E mai greu si am si dovada: cind am trimis [scenariul] cu numele unui barbat pe coperta, erau gata sa-l produca imediat. Dar cind au aflat ca eu eram in spatele lui, a devenit atit de al dracu de complicat, habar n-am de ce... A fost cam „Ah, tu erai...” Cu mine in rolul principal era in regula, dar sa-l fi regizat altcineva.
Rep: Chiar daca ati regizat scurt metraje inainte?
J.D.: Da. Am si fost premiata pentru unul din ele, la Sundance, cu citiva ani in urma, dar nu conta. Nu m-a ajutat foarte mult. Dar am sa continuu, am sa fac filmul asta, indiferent ce. Acum e ceva mai bine, am un producator, deci nu trebuie sa ma mai zbat chiar atat. Dar tot e o lupta foarte dura. Este foarte-foarte greu pentru femei. Si chiar cind exista producatori-femei, ele nu sustin alte femei. Nu le ajuta deloc. E uimitor cum barbatii se sustin intre ei, dar femeile n-o fac. Nu prea inteleg asta. Am foarte multe prietene care sint regizoare si ne sustinem reciproc, poate si fiindca am fost la aceeasi scoala de film, si poate cu producatorii e cu totul altceva. E foarte dificil. Dar e posibil. O s-o fac, deci e posibil.
Rep: Cind credeti c-o sa puteti lansa filmul?
J.D.: Nu inainte de vara 2005. Nu se stie niciodata cu finantatorii. Citeodata prefera sa produca un film care va intra direct in circuitul video, daca asta ii va ajuta sa obtina bani, si nu le pasa daca fac un film cu adevarat bun.
Rep: Veti avea dreptul de final cut asupra filmului?
J.D.: Probabil nu. Cine-l are? (ride) Mi-as dori. Adica am sa incerc sa obtin cit mai mult. Ma descurc destul de bine sa-i influentez pe oameni sa creada ca sint ideile lor cind de fapt au fost ale mele. Asta trebuie sa-i faci sa spuna.”Wow, asta-i o idee grozava!” Cam asa trebuie sa joci.
A.P.: Cum evolueaza personajul tau fata de „Before Sunrise”?
J.D.: Intreaga munca la scrierea scenariului a fost de fapt creearea unei biografii a lui Celine, intre cele doua filme, pentru ca personajul a evoluat asemeni oricui care trece de la douazeci-si-ceva de ani la treizeci-si-ceva. Ceea ce inseamna ca incepi sa afli ce e viata, ai parte de dezamagiri, de perioade dificile, dar si perioade bune, dar cred ca dupa ce treci de 30 stii, mai mult sau mai putin ceea ce faci in viata, adica practic faci ce vrei sa faci in viata. Cand ai douazeci de ani inca te intrebi ce vrei sa faci in viata, sau nu esti inca sigur de ce vrei sa faci, asa ca pentru mine a fost mai intereseant sa scriu personajul pentru „Before Sunset”, pentru ca a trebuit creez intreg personajul, in „Before Sunrise” se stie foarte putin despre Celine. In primul film personajul era creionat intr-un anumit fel, dar eu am schimbat fiecare replica, l-am redefinit... chiar daca asta nu a aparut pe generic atunci. (rade) De data asta [eu si Ethan Hawke] am fost mentionati co-scenaristi.
A.P.: Veti face si un al treilea film care sa continue povestea?
J.D.: Nu stim inca... Depinde de spectatori. Nu vrem sa le impunem un al treilea film daca ei nu-l doresc. Asa c-o sa vedem.
A.P: Ca actrita, cum ati perceput ideea de a realiza un sequel unei povesti care initial trebuia sa fie „unica”?
J.D.: Cind am lucrat la primul film l-am lasat cu un final deschis. A fost o decizie a mea si a lui Ethan Hawke in timp ce lucram la scenariu, amindoi am...... eu cel putin nu doream ca personajele sa petreaca acea noapte impreuna si sa nu existe apoi posibilitatea unui viitor comun – mi s-a parut foarte depresiv. Asa ca i-am propus regizorului ceva gen „ce-ar fi daca s-ar reintilni peste sase luni, sau sa-si spuna sa se reintilneasca peste sase luni in acelasi loc, e ceva romantic”, si cum la vremea aceea oamenii nu aveau inca e-mail... (ride) Daca [primul film] ar fi facut acum, ei ar face schimb de adrese de e-mail... Dar pe atunci lucrurile erau mai complicate, chiar si cu telefoanele, ba-ba-ba... De asta „sase luni” mi s-a parut o idee buna. Lui Rick [Linklater] i-a placut, si atunci am lasat un sfirsit deschis unei continuari, intr-un fel... Apoi, in timp ce fiecare a lucrat la alte filme si proiecte, ne-am dat seama ca... de fapt perioada cit am lucrat la „Before Sunrise” a fost atit de efervescenta creativ, incit ne-am intrebat „de ce nu am face si un al doilea film”?... Pe urma ne-am reintilnit sa lucram impreuna, toti trei, la „Waking Life”. Atunci ne-am hotarit cu adevarat sa facem un sequel. Care nu fusese planuit initial, dar cum oamenilor chiar le-a placut primul film, si cum tot eram intrebati „ce s-a intimplat cu ei” si le spuneam „habar n-am ce s-a mai intimplat, nici n-ar trebui sa fim intrebati asta”... Dar tot mai multi ne intrebau, asa ca ne-am gindit: „Poate c-ar trebui sa mai facem un film”... Si chiar l-am facut... desi ne-a luat multi ani sa ne decidem.
A.P: In ce masura va identificati cu personajul din film?
J.D.: Intrucit eu l-am scris, ma identific mult pina la un anumit nivel. [Celine] sint eu, dar nu numai... Am vrut sa creez o mixtura intre mai multe femei din generatia mea pe care le cunosc, care muncesc si sint active, pasionate de ceea ce fac, si care sint in acelasi timp sensibile, romantice si destul de confuze in ceea ce priveste dragostea. Despre asta am vrut sa scriu. De aceea ma simt legata de ea, dar nu sunt exclusiv ea.
A.P.: Citeva dintre experientele dumneavoastra „americane” ca frantuzoaica in Statele Unite v-au determinat sa le introduceti in scenariu? Ma refer de exemplu la povestea despre politist si arma – sunt probleme care va preocupa personal?
J.D.: Exista parti din scenariu pe care pur si simplu le-am scris, iar altele... De exemplu fragmentul cu politistul si arma e ceva ce am scris si i-am trimis lui Rick [Linklater] pe cand lucram la scenariu, erau vreo cincizeci... poate nu cincizeci, ci treizeci de pagini... chestiuni privind societatea de consum... societatea americana... Erau de fapt scrise pentru prieteni, probleme pe care voiam sa le exprim, prietenii mei le-au citit, nici n-am vrut sa merg mai departe de atat. Dar Rick le-a citit si i-au placut mult, si a introdus mult din materialul acesta in dialogurile din film... si erau intr-adevar multe opinii personale. Lucruri care mi s-au intimplat mie sau unor prieteni ai mei. Am vorbit de asemenea despre ce inseamna sa mergi in Europa de est, sa ai o minte deschisa catre lucruri noi... despre experiente pe care le-am trait cind am fost - chiar daca regimul era destul de dificil - pe la mijlocul anilor optzeci in Polonia... ceva gen „Europa, Europa”... Felul in care am lucrat la scenariu... cum ar fi o prietena care a avut un fel de influenta cind am scris personajul... Iar Rick a preluat si a introdus in scenariu multe din gindurile astea diverse. Care sint intr-adevar foarte personale.
A.P.: Si la „Sunrise”, si la „Sunset” exista multe cadre-secventa lungi...
J.D.: Da...
A.P.:...La filmarea lor ati urmarit punctele reper al scenariului, improvizind unele dintre replici?
J.D.: Improvizind? Nici macar un cuvint. Nu exista nici macar un cuvint din „Before Sunrise” sau „Before Sunset” care sa fie improvizat. Pare asa pentru ca... Ceea ce am facut a fost sa scriem scenariul si apoi ne-am zis „okay, am scris scenariul, am incetat sa mai fim scriitori, acum sintem actori”, iar din momentul in care am devenit actori am inceput sa... Felul cum am abordat filmul a fost ca din saptamina dinaintea inceperii filmarilor sa trecem prin dialoguri si sa ne invatam replicile, apoi in fiecare noapte, dupa ce terminam de filmat la opt seara, sa repetam iarasi pina la unu-doua dimineata, pentru ca a doua zi reincepeam sa filmam la sapte. Am terminat filmarile in cincisprezece zile, deci efectiv am filmat non-stop, dormeam sase ore pe noapte...
A.P.: ...La „Sunset”?
J.D.: La „Sunset”, da... Iar la „Before Sunrise” a fost aproape la fel - am avut ceva mai mult timp, deci nu ne-a fost tot atit de greu sa ne invatam replicile... Exista doua moduri de a face un lucru sa para natural: improvizind, sau invatindu-l pina la singe. E de fapt un ciclu, pe care-l parcurgi fie prin totala improvizatie, fie trecind in intregime prin procesul invatarii pina cind ti-l insusesti cu totul. Dar ar fi fost foarte plictisitor prin improvizare totala. Poti face asta dupa o filmare DV, cind poti sa tai-tai-tai-tai-tai, si sa pastrezi doar materialul reusit... E cazul cind filmezi cu un numar limitat de locatii... Am facut un film care a fost aproape in intregime improvizat, se numeste „Looking for Jimmy”, filmat in 24 de ore non-stop pe care l-am regizat, de fapt nici nu pot sa spun ca l-am regizat, pentru ca nimeni nu l-a regizat cu adevarat... (ride) Dar a reprezentat un alt mod de a lucra, in care am improvizat, chiar daca m-am bazat pe idei si repetitii anterioare... Si am petrecut apoi sase luni dure pentru montaj, pentru ca aveam 24 de ore de filmare iar nouazeci la suta nu valora nimic... Dar „Before Sunset” e cu totul altceva, sint numai repetitii. Nici cuvint nu a fost improvizat.
A.P.: Dar in privinta micilor gesturi?
J.D.: Se intimpla astfel: in timp ce repetam, gaseam gesturile. De exemplu in [scena din] masina, cind ea face astfel (exemplifica), a fost ceva descoperit la repetitii, iar Rick imi spunea „okay, de acum sa faci asta mereu”. Totul e de fapt bine lucrat, si ramine o marja foarte ingusta pentru... As spune ca 99% inseamna repetitie si 1% „oh, uite un mic incident pe care merita sa-l pastram in film”. Pentru ca nu se intimpla astfel. As spune chiar ca procentul de mai inainte e de 99,5% de ne-improvizatie. Si mai ramine cite un astfel de gest pe care l-am facut la repetitii si pe care apoi Rick l-a vrut la filmari dupa aceea. Cum a fost cazul acelui gest din masina cind incerc sa-l mingii pe cap... si care n-a fost totalmente improvizat. Desi se simte astfel, pentru ca acesta e si scopul. Sa-i urmaresti absorbit pe acesti oameni printr-o conversatie de o ora si jumatate. Si care e de fapt un fals - e magia filmului
A.P.: Cum ati ales melodia pe care o cintati in film?
J.D.: Cintecul acela l-am compus inainte de a ne hotari sa facem filmul, am compus un album in Franta care afost lansat cu sase luni inainte de a incepe filmarile, iar cintecul acela l-am compus in 2001, deci cu destul de mult timp in urma. De fapt l-am compus gindindu-ma putin la „Before Sunrise”, dar si gindindu-ma la un tip pe nume Jesse... cu care am petrecut o noapte... (ride) A doua zi l-am sunat pe Rick Linklater si i-am spus „Ia ghici! Doar ce am petrecut o noapte cu un tip pe nume Jesse! Ar fi bine sa scriu un cintec despre asta? L-am putea folosi vreodata?” „Da, da, da-i bataie!” (ride) E amuzant... (forteaza o mina serioasa) N-ar trebui sa spun astfel de lucruri... (ride iarasi) Finalmente le-am cintat piesele de pe album lui Rick si Ethan, si lor le-au placut mult. Dar mai intii a fost un alt cintec intitulat „Mr. Unhappy” pe care-l cintam [lui Jesse din „Before Sunset”] si care face parte din albumul meu, si care nu s-a potrivit la fel de bine [in film], dar era amuzant, adica ar fi facut scena mai amuzanta findca i-l cintam lui si intr-un fel era vorba despre el, si pe masura ce filmarile continuau si-l tot cintam lor, fiind convinsa ca asta era cintecul potrivit, asa ca l-am tot cintat pina cind ei au spus „Stii ce? Asta e cintecul, nu mai e nici o indoiala in privinta asta...” In plus, pe album piesa asta se numeste „Un cintec pentru Jesse”, deci se potrivea perfect, nici n-ar fi putut sa fi pus alt cintec, cred. De asta l-am ales toti... de altfel ca tot ce a trebuit sa alegem pentru filmul asta, am facut-o impreuna, locatiile si tot restul...
A.P.: Cum vi s-a parut sa reluati rolul din „Sunrise” alaturi de Ethan Hawke?
J.D.: A fost grozav sa joc cu el. A fost de fapt mai grozav [la „Before Sunset”] decit la „Before Sunrise” pentru ca acum era mai matur decit atunci, cind era doar un tinar. Acum e mai matur, a mai suferit intre timp, deci a devenit o persoana mai buna, ceea de fapt ce mi-a placut mult (ride), si sper sa pastreze acele suferinte si sa ramina persoana care e acum. El e un tip amuzant, ne-am distrat pe cinste impreuna cu Rick, am muncit intr-adevar mult dar am petrecut minunat impreuna, glumind sau fiind de-a dreptul stupizi, asta face parte din latura lejera a muncii. Deci e un tip amuzant. Si e foarte dedicat lucrului, munceste foarte mult, nu e lenes, si-mi plac oamenii care muncesc intr-adevar mult.
A.P.: Aveati in „Before Sunset” o pisica, iar pisicile sint animale foarte independente, e o paralela care vi se potriveste, fiind o femeie independenta. A fost ideea dumneavoastra ca personajul sa aiba o pisica?
J.D.: Da, a fost ideea mea ca Celine sa aiba o pisica. Si eu am o pisica, iubesc pisicile. E o idee grozava ca ea e o femeie care traieste singura, are un prieten care nu prea sta pe acolo, dar ea isi are evident pisica ei, e o idee destul de tipica. In plus, pisicile sint companioni minunati, imi place sa scriu cu pisica mea alaturi, e companionul ideal pentru scriitori sau pentru oamenii a caror munca implica sa ramina concentrati, in liniste... E animalul meu favorit, poatre fi si crud in acelasi timp, e poate singurul animal care se joaca cu prada, o face sa creada ca va putea supravietui si apoi o ucide... Pur si simplu imi plac pisicile. Sint preferatele mele, iar eu am o pisica. Asa ca, intr-adevar eu am scris ca ea sa aiba o pisica... Ca o gluma de la filmari, m-am gindit „Ce-ar fi daca el intra in apartamentul ei si vede vreo patruzeci de pisici, ea sa fie un fel de «cucoana nebuna cu pisici»” (ride) Imi placea ideea asta cu rahat de pisici peste tot. Era hilara. Dar pina la urma n-am bagat asta in film. Dar imi placea perspectiva asta: Celine peste douazeci de ani, cu vreo doua sute de pisici, tot independenta, si total ticnita (ride).
