John Wick se mișcă precum inteligența artificială: mereu neabătut în costumul lui impecabil, și imposibil de învins, indiferent câte forțe arunci împotriva lui. Cel de-al patrulea capitol, din 31 martie în cinematografele noastre, nu face excepție. Credem că fanii - de fapt - asta și iubesc la Wick și pentru asta merg să îl vadă, de patru filme încoace: pentru că este o forță a naturii, implacabilă.
John Wick: Chapter 4 are aproape trei ore, realizatorii plusând la capitolul lupte, ceea ce - iar - e croit pe așteptările fanilor acestei serii. Mergi la John Wick să vezi lupte, nu să asculți replici și judecăți de valoare, și - bineînțeles - să te bucuri de carisma lui Keanu Reeves. Dar ce te faci când coregrafia scenelor de luptă devine - de la un moment încolo - un copy-paste a secvențelor anterioare, ceea ce se schimbă fiind decorul (opulent, copleșitor, fascinant, din fericire) și oponenții (printre ei două personaje interesante, în zona gri dintre bine și rău: Tracker, jucat de Shamier Anderson, și Caine, jucat de Donnie Yen)?! Astfel încât - paradoxal - un film cu lupte devine - din a doua jumătate - monoton. Anterioarele capitole dovedeau mai multă creativitate cât privește orchestrarea secvențelor de luptă. La o oră din filmul de aproape trei se putea renunța, în sensul că nu contribuie cu nimic la nivel narativ și nici nu este o demonstrație de artă în coregrafia de luptă, pentru a avea o justificare. Ceea ce se reușește e doar o demonstrație de forță a producției, copleșitoare prin multitudinea locurilor de filmare, decorurilor fastuoase și figuraților implicați.
Cu câteva săptămâni înainte, vedeam Creed III. Loviturile din ring îmi aduceau senzații viscerale, cum - din păcate - nu a făcut-o filmul de față. În John Wick: Chapter 4, loviturile pe care le dă sau le primește Wick - deși evident dureroase - nu am reușit să le simt sau să le trăiesc din scaunul spectatorului precum la alte filme cu lupte. Nu am găsit în film nici suspans, nici tensiune dramatică, deși producția e despre asasini și organizații secrete. Turul de forță al lui Keanu Reeves pentru acest rol, pe de altă parte, îți taie răsuflarea.
Punctele în care filmul e impecabil este imaginea și scenografia, iar camera de filmat își face treaba în mod excepțional, lumina fiind atât de bine pusă în valoare - nu veți uita răsăritul de soare la Sacre-Coeur, ori scenele de luptă sub felinarele Parisului, nici lumina artificială tăioasă a clubului de noapte.
Unele alegeri regizorale au o poezie a lor - avem scene filmate de sus, dintr-o perspectivă divină, apoi umbra unui ventilator de tavan retează metaforic capetele jucătorilor de cărți de la masa villain-ului Killa (un caricatural Scott Adkins), după care camerele de filmat se mută într-un club de noapte, hipnotic, psihedelic și infernal, dispus pe etaje, ca în Infernul dantesc.
Părerea ta
Spune-ţi părerea