Jodie Foster a jucat de la 2 ani. La 12 ani a starnit pasiuni si controverse in rolul adolescentei prostituate din Taxi Driver al lui Martin Scorsese.
A primit de doua ori statueta Oscar – pentru rolul victimei unui viol in The Accused si pentru rolul agentei FBI Clarice Starling din The Silence of the Lambs.
Jodie a si regizat Little Man Tate si Home for Holidays. Ea locuieste in Los Angeles impreuna cu cei doi baietei, Charles – 6 ani si Kit – 3 ani.
De dragul lor, Jodie si-a rarit aparitiile pe marile ecrane.
De curand, ati putut-o vedea in Flightplan / Jurnal de bord, dupa o pauza de trei ani de la Panic Room / Camera de refugiu.
Rep: In Flightplan actiunea are loc intr-un loc restrans...
Jodie Foster: Trebuie sa-mi placa asta! (rade)
Rep: ...pentru ca este acelasi lucru ca in Panic Room...
J.F.: (rade) E ca o piesa de teatru in care textul trebuie sa fie foarte bun – toate tonurile, ritmul, pauzele intre acte trebuie sa fie perfecte, pentru ca nu poti sa arati altceva, doar ca sa iesi din spatiu, asa ca trebuie sa fii mereu alert. In povesti ca asta urmaresti mereu un singur personaj si totul se petrece in timp real. E o provocare foarte mare.
Rep: Povestea din film este un cosmar pentru orice parinte.
J.F.: Absolut. Nu-mi pot imagina ceva mai rau. Nu cred ca mi-am pierdut vreodata vreunul din copii, dar l-am pierdut pe nepotelul meu o data in Metroul din Paris. Dar a fost destept, a coborat la statia urmatoare si a asteptat acolo, asa ca totul s-a sfarsit cu bine. Avea vreo 11-12 ani atunci. Imi mai amintesc o data, la Legoland cand fiul meu era chiar in fata mea, il vedeam, dar nu reuseam sa ajung la el pentru ca treceau foarte multi oameni intre noi, si el nu ma vedea. S-a facut mic de tot si s-a speriat. Inca isi aminteste de asta, desi avea vreo 3 ani.
Rep: Dar cand erai tu mica? Te-ai pierdut vreodata de parinti?
J.F.: Vezi tu, noi eram patru frati asa ca mama ne spunea de fiecare data cand mergem undeva: „OK, daca ne pierdem unii de altii, ne intalnim in locul cutare”. Dar noi ne pierdeam de ea mereu. Fratii si surorile mele se pierdeau de ea intentionat, apoi se plictiseau si ne vedeam la locul de intalnire. (rade)
Rep: Poate ca suntem mai paranoici acum decat erau parintii nostri...
J.F.: Poate, dar avem de ce sa fim. Sentimentul pe care-l ai in Flightplan este ca totul progreseaza in spirala, din ce in ce mai rau, iar faptul ca nimeni nu a vazut-o o fac pe Kyle sa-si puna la indoiala sanatatea mentala. Dar la un moment dat isi da seama ca nu este asa si atunci devine de neoprit. E un moment deosebit.
Rep: E bine sa joci rolul unei femei asa de hotarate?
J.F.: Da, cred ca da. In afara de inceputul filmului, pe care l-am filmat in Berlin la finalul programului de productie, am filmat totul in ordine cronologica si asta a fost foarte bine.
Rep: Au trecut 3 ani de la Panic Room. Distanta asta a fost intentionata?
J.F.: Da, in parte, da. Sunt mai multe motive. In primul rand, sunt putine roluri pentru actori peste 40 de ani. Majoritatea sunt pentru o varsta ceva mai tanara. Si apoi, eu am muncit ani de zile, de multe ori am facut trei filme pe an, iar acum nu mai am nevoie sa fac asta. Imi face o placere deosebita sa lucrez la un film – productia si implicarea propriu-zisa – si daca fac asta prea des incepe sa nu-mi mai placa, pentru ca ma tine departe de viata mea. Asa ca mi-am facut un plan pentru a echilibra viata de familie cu cea creativa. Pentru ca atunci cand sunt cu copiii mi-e dor de sentimentul de provocare si de experientele care nu au de-a face cu scutecele si temele lor si toate astea. (rade) Dar in felul asta nu pierd nici momentele importante din viata lor. Ei inteleg cand le spun ca timp de patru luni o data la trei ani am o slujba full time. Iar in restul timpului e o munca la jumatate de norma, turnee, conferinte si alte lucruri marunte.
Rep: Este nevoie de un scenariu deosebit care sa-ti atraga atentia?
J.F.: Da. Eu sunt foarte fericita cand nu lucrez. Sunt sigura ca la 20 de ani simteam ca am foarte multe de demonstrat, e perioada aceea din viata cand trebuie sa fii foarte hotarat si toata pasiunea iti este absorbita de munca. Dar o data ce devii parinte totul se schimba. Viata inseamna echilibru si poate ca in tinerete ai aceasta energie tot timpul si esti fascinat de lucruri; cred ca pe masura ce te maturizezi fascinatiile devin mai specifice.
Rep: Ai facut si regie si stii ce inseamna sa fii responsabil de intreaga productie.
J.F.: Pentru mine munca asta este mult mai relaxanta decat actoria.
Rep: Interesant. De ce?
J.F.: Pentru ca alegerile sunt ale tale, e viziunea ta, asa ca totul e clar. Nu trebuie decat sa spui „vreau asta si asta si nu vreau asta sau aia”. Si echipa ta iti asculta dorintele. Intr-un fel ciudat este mai putin stresant decat sa incerci sa faci pe plac altcuiva, sa te mulezi pe o alta viziune si nimic nu este mai stresant decat actoria.
Rep: Vei mai regiza?
J.F.: Sper ca da. Lucrez la ceva. Dar, din pacate, filmele mele dureaza mai mult pana sa fie gata. Acum cateva luni aveam un film care a fost oprit la doua saptamani inainte sa inceapa productia si era ceva la care am lucrat ani de zile...
Rep: Vorbesti de Flora Plumb?
J.F.: Da. Este deja al saptelea an si aproape ca am reinceput lucrul la el. Problema mea este ca nu voi abandona niciodata filmul asta.
Rep: Ai spus ca sunt putine roluri pentru actori peste 40 de ani. Te ingrijoreaza asta?
J.F.: Pe mine nu ma afecteaza, pentru ca nu vreau sa muncesc tot timpul. Cred ca este ceva natural, si in literatura este la fel. Si ma simt norocoasa pentru ca nu am avut o cariera care sa depinda asa de mult de problemele de varsta.
Rep: Exista perceptia ca te distantezi usor de curentul general. Ai o anume integritate...
J.F.: Dar am facut aproape numai filme „mainstream”. Prima mea dragoste au fost filmele independente, asta e calea mea si astea sunt filmele pe care ma grabesc sa le vad, dar am fost mereu o actrita in curentul general. Vreau sa spun ca tuturor ne-ar placea sa fim Meryl Streep dar numai ea e ea. Eu, ca actrita spun povesti „mainstream”. Poate nu ca regizor, dar cu siguranta ca actrita.
Rep: Dar asta e bine, pentru ca iti implinesti ambele parti din tine...
J.F.: Da, e bine. Dar este asa de greu sa gasesti filme cu valoare comerciala care sa aiba si acel ceva special, motivul pentru care oamenii sa vina la cinema, sa-i emotioneze. Pentru mine ca actrita daca fac un film este un agajament de lunga durata. Nu doar cele 70 de zile sau cat dureaza filmarea. Trebuie sa-l apar, sa ma reprezinte si sa ma motiveze mesajul filmului. Daca nu, nu pot sa-l fac. Si nici nu-mi pasa ca nu pot. Stiu ca unii actori pot face asta, si-mi ridic palaria. Nu stiu cum pot sa faca asta.
Rep: Ce-ti amintesti de cand lucrai, copil fiind? Ai amintiri placute?
J.F.: Da, de cele mai multe ori. Imi placea sa calatoresc si sa cunosc oameni pe platouri, nimic nu-mi place mai mult decat sa fiu pe platou cu 110 oameni, abia astept asta. Sunt singura dintre prietenii mei care merge sa-i viziteze pe platou. Oamenii se intreaba ce caut acolo, dar mie imi place. Imi place mancarea si comentariile despre mancare, imi place cat de oficial e totul si de fizic, imi plac chestiile tehnice si de management.
Rep: Presupun ca e o intrebare evidenta, dar ti-ai lasa baietii sa joace?
J.F.: Nu este ceva ce le-as propune eu. Dar daca m-ar ruga foarte mult si daca intr-adevar sunt interesati sa faca asta cred ca le-as spune: „am auzit ca este un club de teatru in cartier, poate te intereseaza asta”. Nu i-as impiedica, dar cred ca depinde de personalitatea lor. Nu cred ca este cea mai buna relatie pe care s-o ai cu copiii tai – sa te implici in viata lor profesionala. Pentru mine a fost bine, dar am vazut ca nu a fost la fel de bine pentru altii de cele mai multe ori.
Rep: Dar ei sunt interesati?
J.F.: Lor le place stiinta. Celui mai mare ii plac calculatoarele si stiinta iar cel mai mic e usor timid cu adultii, adica nu timid, dar nu vrea sa faca nimic din ce i-ar spune un adult.
Rep: Socializezi cu alti actori?
J.F.: Nu prea. Majoritatea prietenilor mei sunt profesionisti din latura tehnica a industriei, scenografi, operatori, producatori. E greu sa pastrezi legatura cu actorii, sunt mereu plecati si sunt ciudati (rade) – trebuie sa faci eforturi foarte mari.
Rep: Gatesti?
J.F.: Imi place sa gatesc. Dar acum baietii sunt asa de capriciosi ca am ajuns la masa de 15 minute. Dar gatim in fiecare seara. Cateodata eu, cateodata dadaca. Dar abia astept sa creasca in speranta ca vor aprecia si altceva in afara de paste.
Multumim distribuitorului Prooptiki Romania pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispozitie acest interviu.
