Londra, al Doilea Război Mondial. Un grup de opt elevi sunt evacuaţi la ţară, sub conducerea directoarei Jean Hogg (Helen McCrory) şi al tinerei profesoare Eve Parkins (Phoebe Fox). Printre aceşti evacuaţi este şi Edward (Oaklee Pendergast), un băieţel traumatizat în urma morţii mamei sale într-un bombardament. În călătoria lor cu trenul, îl cunosc pe Harry Burnstow (Jeremy Irvine), un pilot RAF care mergea către aceeaşi destinaţie, satul Crythin Gifford, acolo unde londonezii aveau să se refugieze la Casa din Mlaştina Ţiparului (Eel Marsh House).
Iată un interviu cu Jeremy Irvine.
Întrebare: Cum ai ajuns să faci parte din distribuţia filmului?
Jeremy Irvine: Am citit scenariul în avion, iar când am întors şi ultima pagină, m-a cuprins un fior puternic. Chiar dacă nu-ţi poţi explica motivul, când ai un astfel de presentiment, pur şi simplu ştii că trebuie să faci parte din proiect.
Aşa că mi-am sunat agentul şi i-am spus că mă interesează filmul. De la prima lectură am ştiut exact cum să îmi construiesc personajul şi în ce direcţie să îl duc. Am vrut ca Harry să fie o prezenţă stabilă care inspiră încredere, dar care are şi o latură mai întunecată, despre care publicul va afla către final.
Întrebare: Dă-ne mai multe detalii despre personaj!
Jeremy Irvine: Întocmai ca filmul, Harry are propriii lui „demoni”. Fiecare personaj din film este bântuit de o întâmplare din trecut, iar el nu face excepţie. Este un pilot aparent carismatic şi prietenos, dar până la final veţi descoperi că nimic nu e ceea ce pare. Îl bântuie un trecut îngrozitor.
Întrebare: Ce spune în plus „Femeia în negru 2: Îngerul Morţii” faţă de prima parte?
Jeremy Irvine: Filmul dezvăluie mai multe informaţii despre personajul malefic. Aflăm că pe Femeia în Negru o cheamă Jennette Humfrye şi că a avut un copil pe care sora ei i l-a luat. Într-o zi, în urma unui accident, copilul se îneacă sub ochii ei, iar ea, copleşită de durere şi neputincioasă, se sinucide. Doar că gestul nu pune capăt tragediei, iar ea revine ca un suflet răzbunător care doreşte să îi facă pe toţi să simtă ce a simţit ea şi să vadă ce a văzut ea.
Întrebare: Ce ţi-a plăcut cel mai mult la povestea filmului?
Jeremy Irvine: Mi s-a părut uimitor faptul că, dacă faci abstracţie de partea horror a filmului, descoperi o dramă plauzibilă, de sine stătătoare. Filmul are personaje incredibile cu poveşti de viaţă complexe şi trebuie urmărit ca unul de sine stătător, nu ca o continuare.
Întrebare: Povesteşte-ne despre decorurile din film.
Jeremy Irvine: Am filmat în locaţii care îţi insuflă acest sentiment de spaimă. În Londra am găsit mai multe case dărăpănate, abandonate în urmă cu foarte mult timp, iar scenele din pivniţă sunt de fapt filmate într-un penitenciar de femei, aflat sub pământ, care funcţiona prin anii 1800. Se zvoneşte că este cel mai bântuit loc din Londra. Când am coborât acolo, nu era lumină deloc, se auzea apa picurând pe la colţuri, iar celulele erau acoperite cu tot felul de semne schiţate de fostele deţinute. Am filmat mai multe nopţi aici, dar abia aşteptam să ies de acolo.
Întrebare: Cum ţi s-a părut regizorul Tom Harper?
Jeremy Irvine: Tom este ca un copil care a avut norocul să regizeze. Parcă ar avea 8 ani şi nu vrea să facă altceva decât să se joace. Privind la un nivel simplist, cu toţii ne câştigăm pâinea jucându-ne. Datorită lui Tom, mi s-au părut mai uşoare scenele în care trebuia să filmez pe ger sau sub o ploaie rece.
Părerea ta
Spune-ţi părerea