Iron Man 3: super-show

Shane Black a reuşit să scrie şi să regizeze unul dintre cele mai imprevizibile filme văzute în ultima vreme la cinema: Iron Man 3 are mereu un as în mânecă (sau în vreun cotlon al costumului), fiind încontinuu în stare să captiveze, uimească şi amuze. Asta pe lângă uimitoarea desfăşurare de forţe a efectelor speciale. Robert Downey Jr. este la fel de amuzant în rolul ironicului Tony Stark, iar în jurul său se învârt actori precum Gwyneth Paltrow, Rebecca Hall, Guy Pearce, Ben Kingsley şi Don Cheadle, cu toţii mai obişnuiţi cu filme de Oscar decât cu blockbustere pline de supereroi, dar gata oricând să-i fure protagonistului puţin din lumina reflectorului.

Era firesc ca după The Avengers să se continue pe tema răzbunării. Iron Man 3 explorează în primul rând motivaţiile interioare ale celor din jurul lui Tony Stark, dar şi pe ale eroului. La ceva timp după "evenimentele din New York" (a se citi evenimentele din The Avengers), eroul are probleme cu insomnia şi se ascunde în atelierul său unde meştereşte de zor la diverse versiuni ale celebrului exoschelet. Este scos din bârlog de Mandarin (Ben Kingsley), o entitate teroristă ce atacă Statele Unite cu ajutorul unor bombe bizare: pe cât de distrugătoare, pe atât de misterioase, căci în prăpădul lăsat în urmă nu poate fi descoperit niciun indiciu cu privire la explozibilul folosit. Tony îi declară război teroristului, iar ameninţările sale arogante îl vor face să piardă absolut totul.

Interesant la Iron Man 3 este faptul că oferă o răsturnare de forţe între eroul din carne şi oase şi alter-ego-ul său metalic. Filmele cu supereroi pun accentul pe alter-ego: este şi firesc, jumătatea supereroică captivează şi încântă publicul. Shane Black schimbă formula şi aruncă împotriva tuturor un Tony Stark dominat de atacuri de panică, fără resurse şi... fără costum. Este o gură de aer proaspăt care funcţionează, pentru că oferă mai mult timp cu replicile acide ale eroului şi-l umanizează pe acesta, făcându-l să înţeleagă ce este cu adevărat important în jurul său. Şi din punctul de vedere al scenariului mişcarea s-a dovedit inspirată: când ştii că supereroul e aproape invincibil în costumul său, de ce să nu i-l iei pentru a vedea cum face faţă situaţiei?

Este doar al doilea lungmetraj din cariera lui Shane Black, dar regizorul dovedeşte după primele câteva zeci de minute, în care Iron Man 3 se chinuie să-şi găsească ritmul, că nu degeaba a scris Arma mortală şi alte câteva succese ale genului action, devenind în anii '90 cel mai bine plătit scenarist de la Hollywood. Black a aruncat un ochi şi în ograda lui James Bond, Iron Man 3 apropiindu-se atât prin acţiune (investigaţii, lupte corp la corp, elemente de parkour, improvizaţii în altercaţiile cu inamicii), cât şi prin muzică de cea mai longevivă franciză a tuturor timpurilor.

Dar marele merit al lui Iron Man 3, pe lângă efectele speciale extrem de bine relizate, este faptul că nu poţi prevedea nici măcar o dată ce se va întâmpla în următoarele minute. Te poţi uita la trailer de o mie de ori (şi ştim bine "blockbustere" făcute pe bani grei cu un scenariu atât de străveziu că intuieşti sfârşitul încă dinainte de a intra în sala de cinema), poţi vedea clipurile, spoturile şi zecile de featurette lansate de Disney, citi cronici sau caietul de presă, dar Tony Stark tot nu-şi va epuiza arsenalul de surprize.

Dar, dacă The Avengers reuşea un echilibru cvasi-perfect între acţiune, umor, efecte speciale şi dezoltarea personajelor, Iron Man 3 nu stă la fel de bine la acest capitol. Uneori umorul e forţat, iar o secvenţă în care Tony Stark se foloseşte de mijloace improvizate pentru a invada un cuib terorist parodiază neconvingător seria James Bond. Mai deranjează şi excesul, Black aruncând pe ecran prea multe resurse pentru ca rezultatul să nu devină uneori supărător de haotic, iar faptul că totul se petrece "după evenimentele din New York", când Răzbunătorii salvează Terra de un atac extraterestru, ştirbeşte din atractiva aură de realism care a făcut primul Iron Man atât de eficient.