Berlinale 2009 include retrospectiva "Primavara dupa iarna" care marcheaza 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului si include filme care anuntau insasi caderea comunismului. Selectarea in aceasta retrospectiva a filmului "Ioane cum e la constructii?" (1983, regia Sabina Pop) ne prilejuieste o necesara vizionare dupa ani a acestui documentar.
De fapt, Sabina Pop cu filmul ei ne da o lectie subtila despre virtutile documentarului si inadecvarea unor termeni.
Filmul documentar a incetat de pe la inceputuri sa aiba valoare exclusiv documentara (cu exceptia inregistrarilor camerelor de supraveghere) si nu este mai putin artistic decat unul cu actori. Un film documentar este deci un film artistic fara actori. Astfel, tinerii soti Ion si Ioana (!) din film sunt doua persoane reale pe care Sabina Pop le transforma in personaje caci regizoarea i-a ales tocmai pentru potentialul lor de reprezentativitate si simbolism. Sunt constructori, el e zidar din Bolintin iar ea a venit din Moldova si a devenit macaragiu. Ambele precizari asupra originii sunt importante caci Bolintinul e o localitate unde zidaria e o indeletnicire traditionala iar Moldova exporta de multa vreme mana de lucru. Ei lucreaza pe un santier din Bucuresti si vorbesc firesc despre munca si visele lor. Munca lor e grea iar frigul, noroiul sau praful ii transforma pe acesti muncitori intr-o casta dispretuita. Cei doi isi doresc sa-si continue studiile la seral si sa obtina un apartament. in anii '80 lor li se parea firesc sa lucreze in constructii si sa fie casatoriti dar sa locuiasca separat in camine de nefamilisti asteptand sa primeasca un apartament insa spectatorul sesizeaza deja ironia destinului celor doi. Desi exista un povestitor a carui voce din off ofera un exemplu de tineri entuziasti care contribuie la constructiile socialiste iar eroii povestesc cu simplitate despre ei nu avem de-a face cu un reportaj caci ochii Sabinei Pop reusesc sa ilustreze povestea cu imagini din care ralizam treptat ca ceea ce eroilor li se pare firesc este de fapt o existenta dura, ba chiar sumbra. Un reportaj s-ar fi oprit probabil asupra amanuntului senzational al unei meserii barbatesti, cea de macaragiu, practicata de o femeie daca nu cumva la maretia edificarii noii societati comuniste.
Virtutile vizuale sunt evidente caci imaginile sunt mai elocvente decat cuvintele, ba chiar le contrazic: eroii se trezesc aproape in intuneric iar Ion mai lancezeste in pat cateva minute si nu se ridica plin de elan, fac naveta, santierul apare ca o gramada de fiare si prefabricate inecate in praf sau noroi iar concursul zidarilor si brigada artistica de amatori sunt de-a drepturi contrapuncturi ironice. In plus, Sabina Pop si directorul de imagine Mircea Bunescu adauga si alte ingrediente necesare. Un travelling inecat de data aceasta in lumina aduce cuplul intr-un apartament nou unde eroii spala un geam zambind unul la altul precum doi proaspeti locatari. Este de fapt imaginea visului lor. Un montagne russe sugereaza suisurile si coborasurile vietii dar schelaria lui metalica evoca pe de alta parte santierul atotprezent si aminteste cumva, daca vreti, de "Podul" lui Joris Ivens. Sa mai spunem ca filmul se incheie cu eroii pierduti in praf, un final atat de firesc incat e aproape imperceptibil dar de fapt absolut neasteptat pentru un film realizat in anii triumfalisti ai comunismului?
De ce "Ioane cum e la constructii?" rezista dupa 25 de ani? Pentru ca are o poveste etern valabila si e un documentar tot atat de artistic precum de pilda ironicul film de fictiune despre muncitorii epocii de aur "Pas in doi" (1985) al lui Dan Pita. in plus, e foarte actual caci multi romani se straduiesc sa castige bani pe santiere in strainatate prestand o munca grea refuzata de altii. Se confirma astfel un mit fundamental al culturii romane, cel al mesterului Manole caci romanii par sa fie condamnati sa construiasca si sa o ia de la capat.
