« Înapoi la pagina festivalului

Interviu cu Claude Lelouch

de Ştefan Dobroiu in 7 Iun 2012
Interviu cu Claude Lelouch

Claude Lelouch s-a lansat fulminant pe scena cinematografului mondial: al doilea lungmetraj al său, Un bărbat şi o femeie, este selectat în 1966 în competiţia festivalului de la Cannes, unde câştigă Palme d'Or. De parcă nu ar fi fost de ajuns, un an mai târziu, filmul primeşte şi două premii Oscar, pentru Cel mai bun scenariu original şi Cel mai bun film străin, iar tânărul Lelouch devine cel mai râvnit regizor al Europei. Mai mult decât succesul de critică, lungmetrajul său e şi pe placul publicului, nu mai puţin de patru milioane de spectatori înghesuindu-se în cinematografele din Franţa pentru a vedea povestea de dragoste dintre Anouk Aimée şi Jean-Louis Trintignant.

46 de ani şi cam tot atâtea filme mai târziu, Claude Lelouch primeşte Premiul pentru întreaga carieră la TIFF, unde se dovedeşte a fi un interlocutor savuros, care vorbeşte despre film, dragoste şi politică mereu gata să arunce în conversaţie un bon mot amuzant...

Aţi pomenit în conferinţa de presă că vă interesează noile tehnologii. Ce părere aveţi despre 3D?
Cred că 3D-ul este viitorul, dar fără ochelari. Atâta vreme cât o să existe ochelarii eu nu o să fac film 3D. Ochelarii mă jenează, îmi vine să-i ridic mereu de la ochi, îi pun la ochi, mă jenează. Am sentimentul că între mine şi ecran este ceva şi mă deconcertează. Nu reuşesc să intru în film. Şi cum eu fac filme despre fiinţele umane, voi aştepta ca 3D-ul să fie perfecţionat. Deocamdată nu vreau să oblig publicul să poarte ochelari. Am impresia că nu sunt decât un gadget care ne îndepărtează de esenţial. Eu fac cinema ca să plâng, să râd, să mi se facă pielea găinii. Pentru filmele pentru copii 3D-ul este formidabil, dar pentru filmele destinate adulţilor 3D-ul încă nu este gata.

Pentru următorul proiect vreţi să utilizaţi un alt tip de cameră. Despre ce e vorba şi la ce vă referiţi?
Este un proiect despre cele patru puncte cardinale ale vieţii, dragostea, munca, prietenia şi familia. Vreau să mă concentrez pe actori şi să mă apropii de ei într-un alt mod. Cu noile tehnologii şi noile obiective, acum este posibil să aşezi camera foarte departe de actori, astfel încât ei să nu o mai vadă. Vreau să filmez astfel încât ei să nu fie incomodaţi de prezenţa camerei, astfel încât să uite că sunt actori şi să nu fie decât fiinţe umane. Atunci când vezi camera, eşti conştient că joci. E ca pe stradă: când camera e ascunsă, oamenii sunt naturali. Când o văd, nu mai sunt.

Asta va schimba probabil şi modul în care comunicaţi cu actorii. Cum procedaţi de obicei, cum comunicaţi cu actorii?
Comunic cu actorii la fel cum comunic şi cu ceilalţi oameni din viaţa mea. Trebuie să vorbeşti mult cu oamenii, ca ei să înţeleagă cine eşti, iar ei să înţeleagă cine eşti. Prin urmare vorbesc cu ei înainte ca filmările să înceapă, pentru că pe platou nu mai e timp de vorbă. Regia cu actorii se face cu câteva zile înainte. Mergem la restaurant, ieşim. Cu actorii nu trebuie să ai o relaţie profesională, ci una de prietenie. Când relaţia este una strict profesională, toată lumea se preface. Se preface că are talent, că e de acord, or eu fac un cinema foarte uman, foarte personal. Vreau să mă cufund în adevărul oamenilor. De aceea procedez aşa, pentru ca în timpul filmărilor actorul să mă vadă mai degrabă ca pe un prieten şi nu ca pe un regizor. Cred că dă mai mult unui prieten decât unui regizor. Îi dăm mai mult bărbatului iubit sau femeii iubite decât unui străin, nu-i aşa? Îmi place ca actorii să mă iubească şi îmi place să-i iubesc. De-abia atunci pot să fac ce trebuie să fac, şi anume să le fur intimitatea, să le fur umanitatea. Obsesia mea este să filmez adevărul actorului.

Vorbim mult şi nu neapărat despre film, despre viaţă, despre orice. Trebuie să ştii cum funcţionează celălalt şi descoperim cum funcţionează celălalt explorându-i abilităţile de a minţi şi de a spune adevărul. Atunci vezi calităţile. Viaţa cotidiană mă învaţă actorul. De asta am nevoie ca actorul să aibă încredere în mine, să aibă sentimente prieteneşti pentru mine. Aşa îl pot conduce, dirija, spre locul unde vreau să ajungă... Dacă nu faci asta, e teatru, e televiziune. Asta e diferenţa dintre film şi teatru: în film surprinzi un moment care are loc doar o dată, în teatru e un sistem cu repetiţie. Este o artă să provoci încredere unui actor, pentru că el funcţionează mai bine când nu-i e teamă. Vreau ca actorul să spună "filmez cu cel mai bun prieten al meu", nu cu un regizor. Dar e complicat, este multă muncă. Nu înveţi actorul cum să deschidă o uşă sau cum să-şi dizolve zahărul în ceai. Cred mai degrabă că arta regizării actorului e tocmai acela de a nu-l regiza. Trebuie condus ca un animal, ca la vânătoare, către o capcană: camera îl surprinde apoi, îl capturează. Interesant e următorul fapt: camera vânează, dar nu ucide, ci imortalizează! Asta mă fascinează...

La un moment dat aţi spus că faceţi filme de public pentru că aveţi nevoie de bani. Dacă aţi avea toţi banii din lume, ce film aţi face?
Dacă aş avea toţi banii din lume în primul rând aş face un film fără vedete, doar cu necunoscuţi. Şi mi-aş lua toate libertăţile. Cred că fericirea e gratuită şi că doar luxul costă mult. Aş face un film despre fericire, despre lucruri simple, care nu costă mult. Dacă aş avea toţi banii din lume, aş face cel mai ieftin film din lume. Şi nu-mi spune că aş putea-o face oricând, pentru că până şi cele mai ieftine filme costă mult. Este mult mai simplu să faci un film scump, cu vedete, decât un film ieftin, fără vedete. Producătorii nu dau bani dacă nu ai vedete. E ciudat, cu cât mai mult costă un film, cu atât mai uşor găseşti bani pentru el. Este un paradox teribil. Filmele mici sunt mult mai greu de făcut. Dacă aş fi un om bogat, aş face un film mic. Banul cheamă banul. Ia-i pe Brad Pitt şi pe Meryl Streep şi toţi îţi vor da bani. Ia doi necunoscuţi şi nimeni nu va risca. Îmi plac vedetele, dar ele sunt o constrângere. De îndată ce o vedetă îţi spune da, filmul devine mai uşor de făcut. Plus că filmele scumpe sunt finanţate dinainte. Filmele mici nu, uneori nu ştii dacă le termini. Sunt un risc.

Mai riscaţi acum ca la începutul carierei?
Dacă nu există risc, nu-mi place. Am făcut filme care nu mi-au dat bătăi de cap, dar nu mi-a plăcut experienţa. Totul era acoperit dinainte şi nu simţeam presiunea. Nu era aceeaşi intensitate. Îmi place să-mi fie frică şi-mi place să nu-mi fie frică de frica mea. Frica e foarte utilă, atâta vreme cât nu ţi-e frică de ea.

Aţi avut vreun moment în carieră când aţi fi vrut să renunţaţi la cinema?
Nu, niciodată. Am avut eşecuri, dar am trecut peste ele. De fiecare dată când cinema-ul m-a înşelat, l-am iertat. Iubesc prea mult cinema-ul ca să fac altceva, visez să mor cu camera în mână. Cinema-ul e un drog de care nu mă pot elibera. Un drog cu efecte secundare formidabile. În acelaşi timp este tot mai greu să faci film, chiar şi pentru cineva ca mine.

Părerea ta

Spune-ţi părerea
cosmin742000 pe 7 iunie 2012 13:59
Foarte bun articolul . Asa da . Asta da regizor , pacat ca se invecineaza cu Prometheus:(articolul) :))
JohnnyAddams pe 12 iunie 2012 22:14
Foarte tare referinta sa la tehnlogia 3D. Lelouch este un regizor si nu in ultimul rand, un om de la care ai ce invata.
alex_il_fenomeno pe 25 iunie 2012 18:43
un regizor care a scris istorie in toata Europa , nu doar in tara sa .

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells